Discuţiile despre anticomunism şi antifascism sunt mai actuale decât oricând, şi nu doar în România.
Aici însă lucrurile sunt poate mai complicate, întrucât în ultimele sale decenii de existenţă comunismul s-a îngemănat cu un fascism atent camuflat, însă nu mai puţin real. Sigur, la televiziune era programat filmul propagandistic al lui Eugen Mandric, "Împotriva întunericului verde", iar Manole Marcus regiza "Actorul şi sălbaticii" (pe un scenariu al romancierului ideolog Titus Popovici, membru al CC al PCR şi dacolatru cu voie de la partid), Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR scotea volume despre fascismul contemporan.
Dar exact la acel institut se formase o pepinieră de admiratori ai lui Iosif Constantin Drăgan care, luptând, spuneau ei, împotriva cominternismului plăsmuiau o ideologie nu mai puţin intolerantă decât stalinismul de tristă memorie. Un bombastic naţionalism instrumentalizat, desfigurat şi manipulativ era pus în mişcare spre a justifica excesele cele mai năucitoare ale cultului "Conducătorului" care, vorba lui Adrian Păunescu, "ştia că sufletele noastre nu-s nişte vămi pustii".
În acelaşi timp, ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii şi obsesii ale extremei drepte, se constituia într-un sincretism suigeneris pe care l-am numit barocul stalino-fascist. Aceste lucruri au fost notate de Monica Lovinescu încă din anii ’70. Atacurile furibunde ale grupării E. Barbu - C. V. Tudor - Artur Silvestri - M. Ungheanu împotriva cărţilor Ilenei Vrancea proveneau tocmai din alergia facţiunii xenofobe din lumea scriitorilor în raport cu o serie de analize care demonstrau convertirea comunismului în fascism. Mai mult, miza era recuperarea unei linii de gândire din anii interbelici care se opunea în chip egal celor două totalitarisme.
De fapt, era vorba de conexiuni şi afinităţi mai vechi între comunism şi fascism. Mişcări transformiste, obsedate de necesitatea de a îndeplini "imperativul epocii" (ori, altfel spus, "porunca vremii"), ambele formule revoluţionare detestau valorile burghez- liberale, tradiţia Raţiunii în sensul ei pro-european, deschis, critic. Comuniştii şi fasciştii erau orbiţi de chemarea apocaliptică a unei rupturi absolute cu veche ordine. Demonismul nihilist făcea parte din codul genetic al ambelor mişcări. De aici şi atacurile împotriva junimismului şi lovinescianismului, antiparlamentarismul visceral şi antiintelectualismul lor frenetic. Pentru Monica Lovinescu aceste lucruri erau limpezi, cum limpezi erau ele şi pentru un N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Negrici, Z. Ornea, Valeriu Cristea, G. Dimisianu şi alţi exponenţi ai direcţiei raţionalistmoderniste din Uniunea Scriitorilor.
Dictatura pornise pe o cale pe care o descria foarte precis Norman Manea în volumul său "Plicuri şi portrete" (Polirom, 2004): "Regimul evolua spre o otrăvită tocăniţă naţional-socialistă, în premisă bizantină". Trecutul stalinist era repudiat doar în măsura în care putea fi denunţat ca "opera veneticilor". Monica Lovinescu a explorat ceea ce ea numea "înmănuncherea dintre fascism şi comunism" în numeroase texte de dinainte şi de după 1989. Multe dintre aceste eseuri pot fi citite în antologia pe care am alcătuit- o din opera sa, intitulată "Etica neuitării" (Humanitas, 2008).
Monica Lovinescu a accentuat faptul că fascismul conţinea indelebile propensiuni de stânga, că nu putea fi automat clasificat ca fiind de dreapta, că era vorba de o mişcare revoluţionară, nu de una "reacţionară" cum afirmau comuniştii. Atunci când pleda pentru o focalizare pe analiza ultimelor patru decenii şi jumătate, gânditoarea nu înţelegea o diminuare a intensităţii critice la adresa fascismului. Defascizarea nu putea, nu poate fi separată, de decomunizare (şi invers). Dar ar fi o eroare istorică, sociologică şi psihologică să uităm că vreme de 45 de ani România a suferit efectele modelului comunist de impunere a utopiei colectiviste.
Rana este departe de a se fi închis, cum deschisă rămâne şi rana Holocaustului. Anticomunismul nu este o ideologie omogenă, cum nu este nici antifascismul. Important este să vedem legitimitatea anticomunismului liberal care, asemenea antifascismului liberal, este fundamentul vital al unei democraţii care recuza şi refuza amnezia. Ştiu, există unii care s-au plictisit, au obosit, privesc anticomunismul ca pe un capriciu, un moft, ori chiar mai grav, o "sinecură".
Nu despre ei este vorba aici, ci despre cei care vor să trateze aceste lucruri cu indispensabilă gravitate, deci cei care nu abandonează, ci dimpotrivă cultivă imperativul solidarităţii anamnestice, al empatiei pentru victime. Om întradevăr antitotalitar, nu doar posttotalitar, Andrei Pleşu a scris contribuţii esenţiale, de o luminoasă deschidere etică despre aceste teme şi păgubitoarele neînţelegeri ce se nasc adeseori în jurul lor.
Comentariile la acest material sunt blocate.
Recomandările noastre
