Mircea Cărtărescu: "Odată cu eşecul reformei justiţiei după 2004, putem spune că iluziile noastre în privinţa posibilităţii unui stat de drept în România s-au prăbuşit cel puţin pentru o generaţie."
Nu doar Traian Băsescu, ci noi toţi am eşuat în lupta cu morile de vânt. Debarcarea Monicăi Macovei, nume de care se leagă cea mai curajoasă încercare de reformă în justiţie după 1989, a însemnat începutul acţiunii meticuloase şi concertate de dezarmare a preşedintelui, singurul care a avut voinţa politică să facă ceva ca să devenim un stat cu adevărat european. Încetul cu încetul, el a fost lipsit de toate pârghiile puterii, pe care le-ar fi putut folosi pentru însănătoşirea vieţii politice a ţării. A fost trădat de aliaţi, părăsit de consilieri, pus la colţ ca un infractor de parlament şi de presă. A devenit tot mai limpede că lumea politică românească (spre deosebire de electorat) nu-l doreşte pe Băsescu, n-are nevoie de reforme, nici de condamnarea comunismului, nici de elucidarea crimelor trecutului - incluzându- le pe cele din timpul Revoluţiei şi-al mineriadelor -, nici de deconspirarea foştilor angajaţi sau turnători ai Securităţii. Toate acestea tulbură mediile de afaceri de la noi, structurate nu după norme legale şi etice, ci după cutume subterane imposibil de dezrădăcinat. România nu este degeaba arătată mereu cu degetul când e vorba de corupţie. Până şi noi ne-am obişnuit cu ideea că suntem cea mai coruptă ţară din Europa, şi asta nu ni se mai pare ceva deosebit.
Este, pur şi simplu, modul nostru de a exista. În miezul sentimentului românesc al fiinţei nu vom mai găsi nici dorul, nici spaţiul mioritic, nici resemnarea visătoare. Miezul miezului acestui sentiment, dacă el există, este azi mizeria fără margini a corupţiei, a cârdăşiei, a cinismului afaceriştilor şi politicienilor de doi bani. Mă tem că, dacă bunul Dumnezeu însuşi ar încerca să descâlcească firele care-i leagă pe afacerişti de politicieni, pe poliţişti de infractori, pe avocaţi de judecători, pe liberali de social-democraţi, pe fiecare de fiecare într-un nesfârşit lanţ al slăbiciunilor, s-ar lua în scurt timp şi El cu mâinile de cap...
Traian Băsescu a fost adesea acuzat că e preşedinte-jucător, că-şi încalcă atribuţiile, dar azi el nu şi le mai poate exercita nici măcar pe cele pe care, prin Constituţie, le are cu siguranţă. A fost cel mai faultat preşedinte-jucător, lovit la glezne şi de ai lui, şi de adversari cu atât de mare rea-credinţă, încât te miri că mai e în picioare. Ultima lovitură a venit din partea însuşi regelui, ceea ce e chiar stupefiant. Când vezi că un om este lovit de toţi cei din jurul său, nu poţi ajunge decât la una din două concluzii opuse: ori că e vorba de un ins malign care pune-n pericol fibra lumii în care trăieşte, ori că e singurul om drept din Sodoma. Iar la noi, cum se zice, „dreptul umblă veşnic cu capul spart“. Sunt sigur că dumneavoastră veţi apăra ferm una dintre cele două variante.
Acum, ca să judecăm drept (căci, în ciuda a orice veţi zice, n-am fost niciodată altceva decât un om care, după puterile lui, caută adevărul), trebuie să privim lucrurile şi dintr-un alt unghi. Fără să comită o eroare propriu-zisă, Băsescu a comis de la-nceput o eroare strategică de cea mai mare importanţă. Lovind permanent, nu fără motive, în Tăriceanu şi liberali, el şi i-a îndepărtat şi le-a determinat migrarea şi mai rapidă către stânga decât ar fi fost înclinaţi în mod natural. Un politician care nu ştie că politica e arta compromisurilor sfârşeşte prin a rămâne singur. Prins în clinciul războiului cu liberalii, Băsescu a uitat că scopul suprem pentru care a fost votat împotriva lui Năstase, în 2004, a fost distrugerea puterii pesediste. PSD-ul a avut astfel timp să răsufle, să-şi scoată din cap gărgăunii reformişti, să redevină ce-a fost şi mai mult încă. Pentru că Tăriceanu şi nu el a fost ţinta mereu reînnoitelor atacuri prezidenţiale, Iliescu a avut timp să-şi urzească plasa politicianistă în care preşedintele s-a zbătut în arenă până când a fost eliberat de referendum. Noul PSD este iarăşi cel al crocodililor şi-al baronilor locali, o forţă de temut într-o ţară resemnată şi dezamăgită, în care răul pare să fi învins din nou. Guvernarea PSD-PNL care se prevede la orizont din toamna care vine va fi consfinţirea „căii româneşti“ a unui stat mafiotic în opoziţie cu „calea europeană“, cu normalitatea statului de drept democratic, adică.
Privind lucrurile din această perspectivă, mi se pare acum că liberalii ar fi trebuit păstraţi cu orice preţ în tabăra portocalie, cu orice preţ însemnând cu toate compromisurile cât de cât neînjositoare. În definitiv, s-a guvernat cu conservatorii şi cu mereu nesigurul UDMR, de ce nu s-ar fi putut tolera chiar şi pătaţii liberali?
Recomandările noastre
