Când Partidul Naţional Liberal a bătut palma cu Partidul Conservator, această alianţă- mezalianţă a fost privită cu oroare de comentatorii avizaţi.

Partidul liberal era încă văzut de mulţi ca un partid decent, deşi procesul de infiltrare a sa cu inşi dubioşi începuse de pe atunci. E drept, liberalii o cotiseră cam abrupt spre stânga, lăsând mulţi simpatizanţi în ofsaid după faimoasa definiţie: un deviaţionist e un ins care merge înainte pe când partidul său o ia într-o parte. Cei mai buni membri au mers înainte, rămânând liberali în cadrul PDL. Partidul Naţional Liberal nu mai era însă, de peatunci, liberal decât cu numele. Dar oricât ar fi uimit şi dezamăgit atunci această alianţă contra firii şi bunului simţ, încă nmeni nu putea bănui la ce avea ea să ducă. Noua alianţă cu PSD-ul a venit şi ea curând, confirmând abdicarea PNL de la linia sa istorică, de la principiile dreptei politice, de la imaginea sa anterioară de partid al clasei de mijloc. A părut atunci tuturor o trădare, liberalii colecţionau mai departe nefrecventabili: după Dan Voiculescu urmau acum Iliescu, Hrebenciuc, Năstase şi ceilalţi ejusdem farinae. Totuşi, chiar văzându-i locatari cu drepturi depline în cocina porcilor, încă eram departe să bănuim traiectoria oribilă a partidului pe care mulţi dintre noi l-am votat în ani 90 şi până către 2000. Nimeni n-ar fi putut prevedea că alianţa dintre PNL şi PC avea să devină, prin strania relaţie master-slave dintre Dan Voiculescu, şeful Antenei 3, şi Crin Antonescu, şeful liberalilor, motorul celui mai îndrăzneţ şi mai diabolic proiect politic derulat vreodată în România (poate nu doar cea post-decembristă): războiul-fulger împotriva statului român. Numită uneori lovitură de stat, alteori puci pentru răsturnarea preşedintelui legitim al ţării, acţiunea de o nesăbuită, dementă îndrăzneală, la care Iliescu cu toţi minerii lui, Năstase cu averile lui, Vadim cu mitralierele lui nici n-ar fi îndrăznit să se gândească măcar, a debutat la începutul lui iulie, a pârjolit ţara mai mult decât seceta şi a eşuat la sfârşitul lui august, lăsândune- n dezonoare internaţională şi-n ruină economică. Sforţările supraomeneşti ale liberalilor de a călca toate legile cu putinţă, pânăn ultimul ceas, doar ca să-i mai cumpere câteva nopţi şefului lor în hotelul de la Cotroceni arată limpede că proiectul a fost al lor. Social-democraţii i-au urmat, cu ezitări, printr-un grup de comando din jurul lui Ponta, dar au fost mereu vioara a doua. Iată paradoxul, iată oroarea: cel mai violent atac la democraţie şi la legile statului, cele mai penibile maşinaţii şi chichiţe avocăţeşti, cea mai sfruntată rea-credinţă, cea mai meschină apărare a fraudei electorale au venit din partea unui partid ce se numeşte "istoric", care-şi spune "liberal", care-ar fi trebuit să lupte cu hidra stângii, cu extremismele şi totalitarismele emergente. Care-ar fi trebuit să fie partidul oamenilor civilizaţi, cinstiţi, întreprinzători. Malignizarea acestui partid, în care odinioară am crezut şi care a oripilat astăzi o ţară întreagă, este poate cel mai semnificativ fenomen politic postdecembrist. Liberalii trebuie să scape de Voiculescu şi de Crin Antonescu acum, până nu e deja prea târziu. Liberalii trebuie să scape de Voiculescu şi de Crin Antonescu acum, până nu e deja prea târziu