Am colegi şi prieteni (căci daţi-mi voie să nu-mi ideologizez şi nici să nu-mi politizez prieteniile) care au pornit, ca şi mine, dintre susţinătorii ideii liberale.
Care, timp de cincisprezece ani, au fost adversari neîmpăcaţi ai social-democraţilor. Care i-ar fi mâncat de vii pe Iliescu şi pe Năstase, la fel ca şi mine. Care l-au sprijinit din toate puterile lor pe Traian Băsescu, la toate alegerile, pentru ca nu cumva să iasă reprezentanţii partidului-monstru care infestează de la Revoluţie încoace România. Care-au fost fericiţi ca şi mine când Năstase a pierdut alegerile prezidenţiale, împiedicându-se astfel tirania sinistră a unui partid identificat iarăşi cu statul şi cu poporul.
Dar care, de la un anumit moment politic încoace, cel mai important din istoria postdecembristă, momentul conflictului dintre preşedinte şi primul-ministru (faimosul bileţel în favoarea lui Patriciu), au ales să rămână lângă partidul liberal, pe când eu m-am îndepărtat de acesta. Eu am susţinut mai departe ideea liberală, pe când ei au mers în continuare cu un partid care, în mod trist şi descumpănitor, a ales să rămână la putere făcând alianţă cu foştii adversari, PSD-ul şi Conservatorii. Timp de ani de zile, partidul liberal a guvernat minoritar cu sprijin pe faţă de la PSD, făcând concesii peste concesii doctrinare, politice şi legislative acestuia. Conflictul dintre preşedinte şi clasa politică (incluzând, spre marea mea dezamăgire, şi partidul iniţial prezidenţial, PDL, cu nimic mai bun decât celelalte) a devenit conflictul generalizat dintre statul de drept şi societatea guvernată mafiotic de o mână de oligarhi. S-a reluat, în termeni uşor diferiţi, dar în esenţă aceiaşi, situaţia din timpul mandatului lui Emil Constantinescu, cel care a trebuit să se declare învins de structurile provenite din fosta Securitate.
Diferenţa este că, pe când Emil Constantinescu a fost un preşedinte şters şi decorativ, Traian Băsescu e un luptător redutabil. El n-a putut fi înlăturat ca o glumă, cum s-a întâmplat cu precedentul preşedinte democratic. Împotriva lui au trebuit duse campanii. S-a pus în mişcare, împotriva lui, de către triada Patriciu-Vîntu-Voiculescu, nu doar o mare alianţă politică, ci şi cea mai formidabilă maşină de propagandă văzută vreodată în România. Ea a inclus în mod natural televiziuni, ziare, posturi de radio, ea a infestat blogurile şi forumurile cu postaci, ea a plătit armate de jurnalişti şi de oameni de cultură într-un spectacol antiprezidenţial de o amploare, o stridenţă şi o reacredinţă nemaivăzute. Şi astăzi, şi de ani de zile încoace, sunt canale de televiziune în care nu auzi, la nesfârşit, decât acelaşi lătrat împotriva aceluiaşi Băsescu, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. De orice parte a spectrului politic ai fi, orice idei ai avea, ar trebui să-ţi vină să verşi în faţa acestei propagande deşănţate, în care bunul simţ e terfelit cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Aş avea aceeaşi reacţie dacă un canal de televiziune l-ar îmbăla şi demoniza zi de zi pe Patriciu, pe Dan Voiculescu sau până şi pe Vadim Tudor.
Cu toate acestea, prietenii mei liberali merg imperturbabil mai departe. L-au votat la ultimele alegeri pe Geoană. Nu i-a interesat că Antonescu şi Geoană au făcut, simbolic, schimb de tricouri în cea mai penibilă noapte a politicii româneşti. Suportă, şi chiar participă la hărmălaia uriaşă a demonizării lui Băsescu pe toate vocile, din partea unor specimene care te fac să-ţi fie ruşine că eşti om. Împreună cu zisul Vadim, împreună cu Iliescu, împreună cu Vîntu, împreună cu Dan Voiculescu, ei participă mai departe la corul antiprezidenţial, nejenaţi nicio clipă de tovarăşii cu care defilează cot la cot.
Eu m-am dezis de Băsescu. Am făcut-o când am înţeles că şi-a ratat şansele ca preşedinte, căci pomul se cunoaşte după roade, nu după intenţii. Ca şi Constantinescu, Băsescu a fost şansa statului de drept în România. Această şansă a fost iarăşi ratată din cauza complotului mafiotic al mogulilor, din cauza crizei, din cauza venalităţii şi trădării PDL, în fine din cauza preşedintelui însuşi. Până la urmă, din cauza felului în care suntem aşezaţi, noi, ca popor, în mizerabila istorie a Estului sălbatic.
Dar niciun amic al meu din tabăra cealaltă nu pare-a avea îndoieli. Niciunul n-a dezertat. Niciunul nu şi-a încetat marşul alături de cei mai mizerabili oameni din România. Oare adevărul (cu majusculă sau nu) să fie atât de evident încât doar eu să nu-l văd? Oare poţi merge cu Vîntu, Voiculescu, Vadim şi Ponta spre o cauză bună?
Recomandările noastre
