Horia-Roman Patapievici: „Nu ar fi exclus ca la prezidenţiale adversarii lui Traian Băsescu să folosească mecanismul victimizării, într-o schemă care să combine arestarea, care a funcţionat în cazul lui Becali cu candidatura împotriva partidului, care a funcţionat în cazul Oprescu”.

Aceste alegeri sunt importante nu numai pentru că din ele au ieşit primii europarlamentari cu mandat complet din istoria ţării noastre, ci şi pentru că ne furnizează informaţii relevante privind: (1) inteligenţa partidelor; (2) mecanismele succesului (la români); (3) compoziţia electoratului care decide alegerile; (4) lipsa de reacţie a statului de drept.   (1) Inteligenţa partidelor se măsoară după capacitatea lor de a furniza politici în folosul binelui comun şi oameni potriviţi unor situaţii regulate ori neprevăzute.

În privinţa alegerilor pentru Parlamentul European, nici unul dintre partide nu şi-a definit campania în termeni de bine comun. În orice caz, nu în mod adecvat, deoarece, atunci când ideea de bine comun a fost fluturată de vreun candidat, aceasta a fost formulată fie în termeni de parlament naţional, fie ignorând atribuţiile specifice ale Parlamentului European, fie nesocotindu- i puterea efectivă. Lipsa de inteligenţă a rezultat ori din inadecvare, ori din ignoranţă.

La fel de bine e reflectată nulitatea lor de personalităţile pe care le-au ales pentru a le reprezenta în capul listei. PSD l-a ales pe Adrian Severin, o nulitate guralivă; nu pe Puşcaş, un specialist valoros. PDL l-a ales pe Theodor Stolojan, un om care, suspendu-şi competenţele, şi-a abandonat oficiul public (şi susţinătorii) de două ori, fără nicio explicaţie plauzibilă; nu pe Monica Macovei, care nu şi-a abandonat niciodată poziţiile, în ciuda tuturor adversităţilor.

PNL a ales-o pe Norica Nicolai, care face apologia naţio nalizărilor, cu un argument demn de Ion Iliescu: „Firmele multinaţionale repatriază profitul şi generează consecinţe economice grave, în special creşterea şomajului”. PRM l-a ales pe Corneliu Vadim Tudor, un om care, ca şi partidul său, nu mai are nevoie de nicio execrare, căci le-a primit deja pe toate.

UDMR l-a ales cap de listă pe Tokes Laszlo, omul care s-a definit mereu printr-o poziţie atât anti- UDMR, cât şi antiromânească.

Dacă PSD se defineşte prin Severin, atunci PSD admite că promovează trăncăneala. Dacă PDL se defineşte prin Stolojan, atunci PDL admite că promovează imprevizibilitatea. Dacă PNL se defineşte prin Norica Nicolai, atunci PNL admite că promovează socialismul. Dacă UDMR se defineşte prin Tokes, atunci UDMR admite că promovează radicalismul politic.

Lecţia acestui punct este că partidele noastre sunt lipsite de inteligenţă. Nu se definesc prin bine comun, deci nu sunt instrumente politice. Nu se definesc prin adecvarea cadrelor lor la scopuri de interes public, deci nu pot sluji politici publice.

Sunt, în campanii, maşini de mobilizat voturi; la guvernare, sunt maşini de captat, drenat şi alocat fonduri publice. Le caracterizează, deci, o combinaţie de venalitate şi inadecvare.   (2) Mecanismele succesului au putut fi constatate pe două cazuri: Elena Băsescu şi Gigi Becali. În primul caz, la succes au contribuit ura televiziunilor private faţă de tatăl ei şi devotamentul câtorva filiale de partid. Restul, contactul cu oamenii. Accentul cade însă pe puterea televiziunilor de a urî la unison, cu consecinţe, pentru şi pentru scopurile lor, imprevizibile.

În cazul al doilea, mecanismul este victimizarea. A funcţionat bine cu Marean Vanghelie, foarte bine cu Sorin Oprescu şi excepţional (căci a resuscitat prin contagiune şi un cadavru politic precum CVT) în cazul lui Gigi Becali.

Unii ar putea presupune că e vorba de un exerciţiu cu repetiţie. Deoarece a funcţionat cu un succes remarcabil în trei cazuri suficient de diferite, nu ar fi deloc exclus ca la viitoarele alegeri prezidenţiale adversarii lui Traian Băsescu să folosească mecanismul victimizării, într- o schemă care să combine arestarea care a funcţionat în cazul lui Becali cu candidatura împotriva partidului, care a funcţionat în cazul Oprescu.

(3) Statisticile de votare ne prezintă distribuţia profesională şi pe vârste a votanţilor. Aceste statistici nu spun ce categorii decid votul, ci oferă o secţiune transversală prin toate categoriile care merg la vot.

Dacă facem raţionamentul că numai marginea voturilor decide rezultatul alegerilor, restul anulându-se în perechi, atunci putem înţelege două lucruri: că prezenţa la vot este foarte importantă nu doar pentru echilibrul votului, ci şi pentru compoziţia marginii; şi de ce lupta manipulatorilor de alegeri este pentru influenţarea votului de margine.

Or, în condiţii de relativă egalitate a competitorilor (anularea grosului voturilor, pe perechi), victoria este decisă de margine. Cine vrea să influenţeze alegerile prin mici trişerii (fraudarea masivă, practicată la începutul anilor ’90, poate fi considerată azi o etapă depăşită), o poate face în principiu prin controlarea marginilor. Cum pot fi controlate marginile? Exact cum am văzut la aceste alegeri şi la precedentele: prin mituirea şi manipularea alegătorilor cei mai săraci, mai vulnerabili, mai lipsiţi de simţ civic.

Dacă e să aibă efect numeric trişeria, anume aceşti alegători vor decide soarta alegerilor. Regula pare a fi următoarea: când există o falsificare suficient de însemnată cantitativ, înfruntarea electorală e decisă întotdeauna de cetăţenii care s-au lăsat cumpăraţi - de lumpen-electorat. Pentru o democraţie, este un eşec. Pentru spiritul public, este mai mult decât un eşec - este o catastrofă.

(4) Crucială însă, în condiţiile falsificărilor de scară redusă, rămâne reacţia statului de drept. Cum am văzut, fraudele electorale de proporţii reduse (singurele practicate, sub forma mituirii alegătorilor, la alegerile din 2004 încoace) pot influenţa semnificativ rezultatul alegerilor, prin voturile celor mai răi cetăţeni.

Ca democraţia să nu depindă de voturile celor mai răi, trebuie ca statul de drept să sancţioneze cu rigoare fraudele electorale de proporţii reduse. Aparent, putem trăi cu ele, căci nu sunt fraude de proporţii. De fapt, ar fi un dezastru să ne obişnuim cu ele, căci am depinde de cei mai răi dintre noi, în felul în care oamenii liniştiţi depind, într-un bloc, de toanele celor mai nesimţiţi.

Deci e imperativ ca statul de drept să ia act de fraudele electorale (cu care ne-am obişnuit de câteva alegeri), să le documenteze fără echivoc şi să le curme practica vicioasă prin sentinţe ferme în justiţie.