SENATUL EVZ: Cine a fost Ştefan Andrei? Aparatcikul politicii externe ceauşiste (I)

SENATUL EVZ: Cine a fost Ştefan Andrei? Aparatcikul politicii externe ceauşiste (I)

Ştefan Andrei nu a ajuns niciodată, deşi şi-ar fi dorit-o, membru titular al Comitetului Politic Executiv.

A rămas eternul supleant, dar s-a aflat în centrul puterii, a stat în prezidii, a participat la reuniuni secrete, a aplaudat frenetic, a cauţionat o dictatură catastrofică, nu una, cum îi place să o numească, de dezvoltare. Obsedaţi să-şi cosmetizeze imaginea istorică, demnitarii regimului Ceauşescu nu lasă în urmă o literatură memorialistică notabilă. Exista însă şi excepţii. Primul lucru care trebuie spus este că avem de-a face cu un om cu lecturi serioase, care, în genere, ştie despre ce vorbeşte. Aparatcik al diplomaţiei comuniste, Andrei nu se lasă, în cartea de dialoguri cu Lavinia Betea, complet prins în mrejele ideologice asemeni unui Dumitru Popescu. Nu se aventurează în celebrarea unei politici externe româneşti care a emis pretenţii de a fi schimbat faţa lumii. Nu cade în ispita explicaţiilor conspiraţioniste aberante. Ne oferă mai degrabă o anecdotică superficială decât reflecţii de fost om de stat, cum îi place să se descrie. Nu alunecă, însă, în bârfe de doi bani şi în mahalagisme ieftine.

Am recitit, pentru a scrie acest articol, pagini din cartea lui Jorge Semprun, "Autobiografia lui Federico Sanchez". Sunt convins că Ştefan Andrei a citit-o: a fost tradusă cândva la sectorul de documentare de la "Ştefan Gheorghiu", a circulat în aparat. Andrei a fost martor şi participant la convulsiile finale ale comunismului mondial. Nu ştiu dacă este vina sa, ori a celei care îi adresează întrebările, dar prea puţin din acea dramă răzbate în paginile cărţii. Se termina o pasiune globală, Andrei era acolo, ce simţea el? În volumul amintit se vorbeşte prea puţin despre întâlnirile cu liderii comunişti din alte ţări şi discuţiile cu aceştia. A citit Ceauşescu lucrarea lui Santiago Carrillo "Eurocomunismul şi statul"? Cu ce efecte? Nu se vorbeşte aproape deloc despre Consfătuirea de la Moscova în 1969, ultimul conclav al comunismului mondial? Care au fost discuţiile pregătitoare? Era la un an de la invazia Cehoslovaciei, cum a fost redactat discursul lui Ceauşescu? Au avut loc consultări cu Berlinguer, cu Marchais, cu Carrillo?

Ni se relatează despre reţinerile lui Ceauşescu, probabil reale, în raport cu imaginea lui Pătrăşcanu. Ce ne spune acest lucru despre anti-intelectualismul echipei conducătoare a PCR? I-a cunoscut personal pe Boris Ponomariov şi pe Konstantin Katuşev, pe Gheorghi Sahnazarov şi pe Ivan Frolov, nu ar fi fost util să ne spună mai multe despre aceşti demnitari ai Kremlinului însărcinaţi cu chestiunile internaţionale? Ştiu din proprie experienţă cât de dificil poate fi un asemenea dialog cu un fost lider comunist. Dar sunt teme care trebuie adâncite, nu le putem abandona cu lejeritate.

Ne puteți urmări și pe Google News

Este articulat şi, comparat cu un Paul Niculescu-Mizil, spune şi lucruri adeseori noi. Nu vrea ori nu poate să se delimiteze tranşant de trecutul comunist, dar nici nu-l ridica în slăvi. Este foarte prudent când vine vorba de Iliescu despre care alţi foşti potentaţi închişi după 1990 nu au de spus decât lucruri abominabile. Sigur, sugerează că Iliescu era un “moscovit", dar nu merge prea departe cu speculaţiile. Dacă despre Nicolae Ceauşescu are şi unele lucruri favorabile de spus, pe Elena o priveşte cu imens dispreţ. Comentariile la acest articol sunt suspedante!