Stimaţi prieteni, vreau încă de la început să vă dau o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală.

Şi anume că Traian Băsescu, Ion Iliescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Roberta Anastase, Vasile Blaga şi oricine mai vreţi dumneavoastră dintre actorii circului nostru politic cotidian au dispărut cu circ cu tot şi pentru totdeauna. Anticipez neîncrederea, dar şi sfioasa speranţă pe care vi le-am stârnit cu ştirea aceasta. Ele seamănă cu licărul de bucurie din ochii ciukcilor din Siberia când un activist a venit să le anunţe zborul istoric al lui Gagarin: "Tovarăşi, ruşii au plecat, primii dintre toate popoarele, în cosmos!" La care un bătrân a dat glas speranţei generale: "Toţi?!" Da, toţi, cu parlament cu tot, cu consilieri şi secretari, cu ziare, televiziuni şi bloggeri şi postaci, cu partizani şi defăimători, întreaga viaţă politică românească. Fireşte, cum pe lume nu se întâmplă minuni (singura minune e că lumea există, scria Wittgenstein), trebuie să mă plasez pe poziţia neprincipială a idealismului subiectiv pentru ca afirmaţia mea să capete valoare de adevăr. Cei de mai sus n-au dispărut din realitatea obiectivă pe care o percepem cu simţurile, cum ne spunea bătrânul profesor de socialism ştiinţific din liceu, cu talpa lui groasă cât un dicţionar la piciorul drept, ci din lumea mea, din realitatea mea interioară. Ei vor continua să existe şi să se agite, dar ca nişte tipi din Australia pe care nu i-am întâlnit şi nu-i voi întâlni niciodată. E un fel încâlcit de a spune că de astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul. Am acumulat în tot acest timp experienţă cât pentru o viaţă întreagă. Nu mă plâng, n-a fost întotdeauna insuportabil, aşa cum este azi. Ştiu acum mult mai bine la ce mă pot aştepta de la oameni, chiar de la cei apropiaţi. Am părăsit uriaşa iluzie că devii tot mai iubit pe măsură ce se acumulează în urma ta produsele unei vieţi de muncă. Sau că vocea ta este mai respectată. Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine. Mă-ntorc la versurile lui Eminescu: "Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece..." Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle. Prin urmare, voi scrie aici, de-acum înainte, despre orice în afară de acidul sulfuric în care-am înotat timp de nouă ani, prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu. Voi scrie despre cărţi de toate felurile şi despre oameni, despre ce mi se-ntâmplă, despre ce cred despre ce mi se-ntâmplă, despre câte-n lună şi-n soare, atâta vreme cât mă vei răbda şi cât mă va răbda conducerea ziarului, care m-a îndemnat să-mi păstrez totuşi rubrica. Deşi pe hârtie, ar putea fi un fel de blog sau un fel de jurnal din familia celui pe care Dostoievski (nu, nu mă compar cu el) îl scria şi-l publica în ultimii ani ai vieţii. Voi merge şi pe forumul articolului, pe unde, din pur instinct de conservare, n-am mai hălăduit de luni de zile. Poate că voi afla de data asta nu doar, ca de obicei, cât de lichea şi de vândut unora şi altora am fost în toţi aceşti ani, ci şi ce crezi tu, cititor genuin, despre toate acestea. Şi cam cum ai vedea tu noua formulă a rubricii mele. Ce te interesează cu adevărat, ce ţi se pare că merită, în vacarmul general, să existe ca o contrapondere sau ca o alternativă?