Istoricul Aurel Decei era dăruit cu o minte strălucită, cu o memorie excepțională, vorbitor de numeroase limbi străine (între care turcă, engleză, franceză, persană, arabă etc).
Cunoștea istoria, cultura, religia și mentalitățile popoarelor orientale și ale semințiilor sud-europene. Stabilise contacte cu intelectualii de marca și mărimile politice ale epocii, interesat de culturi și moravuri, cu un gust predilect pentru culisele secrete.
În plus, scrie istoricul Ioan Opriș, era un bărbat frumos și elegant în purtări, desăvârșit în maniere, un causeur, un om de lume.
Ar fi putut fi un perfect diplomat al țării sale, pentru care avea un adevărat cult, dar destinul i-a fost potrivnic. Evenimentele post belice l-au plasat pe Aurel Decei în vârful rezistenței românești din exil.
Decei a trăit la Istanbul vreo opt ani, mai întâi că atașat de presă al guvernului mareșalului Ion Antonescu, ulterior, devenind refugiat politic, ca „rezistent”.
Nu puțini agenți evrei activau pe față la Istanbul în favoarea emigrației evreiești din România. În 1949, când a luat ființă la Istanbul „Comitetul Național Român”, în fruntea „rezistenților” se aflau Al. Cretzianu, V. Tillea, Grigore Gafencu și Aurel Decei.
Mai târziu, Comitetul Național Român (CNR) al lui Constantin Vișoianu, cu sedii la Washington și New York, l-a numit pe Aurel Decei „reprezentant pentru Turcia”.
Activitatea „românilor exilați” era în atenția Securității. Mai întâi, securiștii au încercat să-l delegitimeze pe Aurel Decei, apoi să-l compromită.
Când operațiunea a eșuat, Securitatea l-a atras pe Decei într-o capcană. Românul de la Istanbul era deosebit de prețios pentru multe servicii secrete.
Decei se prezenta că „turcolog-român” și, într-adevăr, cunoștiințele sale referitoare la Turcia și civilizația ei erau imense. Diplomația și serviciile secrete americane, englezești, franceze și sovietice, dar nu numai ele, erau deosebit de interesate de trecutul și prezentul Turciei.
Savantul român avea bune relații cu toate serviciile speciale occidentale. Lunar primea însă bani numai de la Serviciul de Informații turc.
Fără remușcări, el avea nevoie de turci, și nu tocmai lirele turcești îl interesau, cât diferitele avantaje administrative pe care le putea obține pentru numeroșii compatrioți refugiați (pașapoarte, autorizări de rezidență, locuri de muncă, locuințe etc.).
Decei îi ajută pe toți românii care tranzitau sau deveneau azilanți politici în Turcia, îi descosea, află o sumedenie de date privind coșmarul comunist, și le transmitea mai departe.
Turcii, și nu numai ei, îi erau recunoscători. Decei credea că face o treaba anticomunistă.
La 19 august 1955, când conducerea Securității hotărăște să-i deschidă un dosar individual de supraveghere, se arăta că Aurel Decei a fost tot timpul cât a stat la Istanbul de un real folos României:
„A dat un neprecupețit ajutor tuturor funcționarilor din SSI fără nici o rezervă și fără nici un avantaj personal. Are cele mai bune legături de prietenie în Turcia, fiind și cel mai vechi și cunoscându-le limba și istoria.
A colaborat și colaborează la „Enciclopedia turcă”. Grație lui au apărut în mai multe gazete articole foarte bune la adresa României.
El însuși a ținut conferințe cu proiecțiuni cinematografice în față presei și autorităților din Istanbul. A publicat mai multe articole de presă semnate și nesemnate în ziarele turcești cu privire la România”.
Totuși, Securitatea adunase foarte multe elemente împotriva lui Decei. Paralel cu colaborarea cu serviciile speciale turce, fuseseră detectate contactele lui Decei cu Intelligence Service-ul britanic, mai precis cu șefii acestuia pentru Balcani, De Chastelain și Dorah.
De parcă acest lucru nu era suficient să mobilizeze toată vigilența securiștilor, din februarie 1956, Decei a început să lucreze și pentru serviciile secrete japoneze.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric