Secularizarea averilor mânăstirești: 13-25 decembrie 1863. Un act politic fondator decisiv pentru România Modernă
Secularizarea averilor mânăstirești: 13- decembrie 1863. Un act politic fondator decisiv pentru România Modernă.
România Unită la 24 ianuarie 1859, a fost unificată pe deplin la 24 ianuarie 1862, când a început să lucreze primul Guvern unit, ales de prima Adunare a Deputaților unificată. Pentru că majoritatea în Adunare o aveau conservatorii, era normal ca Guvernul să fie condus de unul dintre ei, conservatorul Barbu Catargiu. Acesta a fost însă asasinat și până la momentul în care Mihail Kogălniceanu va prelua Guvernul, acesta fusese condus de Dr. Nicolae Kretzulescu.
Secularizarea - necesitate istorică
Secularizarea averilor mânăstirești a fost o necesitate istorică. Peste 12% din teritoriul Țării Românești și peste 13% din teritoriul Moldovei fuseseră oferite de-a lungul veacurilor Locurilor Sfinte pentru ca Patriarhia de la Constantinopol să mijlocească alegerea domnitorilor români pe tronurile din cele două țări.
Locurile Sfinte exploataseră terenurile și chiar infrastructura mânăstirilor românești închinate, anulând misiunea lor liturgică și culturală. Plus că se solicita cu ardoare o reformă rurală, iar opoziția lui Catargiu chiar cu prețul vieții, arătase că era greu să faci cumva să distrugă proprietatea boierească. Așadar, în mintea reformiștilor, pe lângă reformarea internă a societății prin limitarea drepturilor Bisericii, a intrat și ideea recuperarea pământului arabil al țării care nu producea pentru țară.
Secularizarea, prezentare și adoptare
La 13/25 decembrie 1863, în Adunarea Deputaților, Mihail Kogălniceanu a prezentat proiectul de lege. Acesta prevedea ca statul român să preia teritoriile respective, să plătească o serie de despăgubiri, mai ales că reprezentanții Locurilor Sfinte au forțat mâna Imperiului Otoman pentru a sancționa România. Încă nu fusese acordată deplina autonomie internă legislativă, deci legile puteau fi atacate de către Constantinopol.În cele din urmă, la 17/29 decembrie 1863, legea secularizării averilor mânăstirești a fost promulgată de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și statul român putea, în sfârșit să ia în calcul propunerea reformei rurale în cursul anului 1864.
Să nu uităm însă, statul român a acționat în mod egal atât în privința mânăstirilor închinate cât și în cazul mânăstirilor neînchinate. Cuza a dorit să reintroducă în cadrul liturgic mânăstirile scoase de stăpânii lor din acest circuit. Pe de altă parte, Cuza a decis să repartizeze mânăstirilor interne, atât pământ cât să poată supraviețui onorabil.
Alexandru Ioan Cuza a oferit o sumă de bani pentru ca la Constantinopol să se ridice un spital. Momentul secularizării averilor mânăstirești a fost perceput ca un act viguros de inițiativă națională, un prim pas important pe drumul către reformă dar și pe drumul spre independență.
Conservatorii au decis ca în cursul anului 1864 să forțeze căderea Guvernului Kogălniceanu. Totuși, Alexandru Ioan Cuza avea sprijinul tacit al Împăratului Napoleon al III-lea al Franței.
Unirea fusese „așa cum o simțea și o dorea România”, exact ca în proclamația din decembrie 1861, după primirea Firmanului otoman de recunoaștere a dublei alegeri.