Cum arăta lifestyle-ul unui român gay în perioada interbelică şi în comunism? Cum erau atacaţi şi oprimaţi membrii acestei comunităţi? Un nou eseu răspunde la aceste întrebări.
De curând a apărut în mediul electronic, în format PDF şi putând fi descărcat gratuit, eseul "Homoistorii. Ieşirea din invizibilitate", îngrijit de Florin Buhuceanu, activist pentru drepturile homosexualilor. Broşura centralizează numeroase dezvăluiri despre trecutul comunităţii gay din România. După cum arată autorul la începutul eseului, "nu am încercat doar o restituire a unui fragment de istorie românească: interviurile făcute cu 20 de bărbaţi gay şi 2 femei lesbiene mărturisesc despre prelungirea trecutului în prezent, în varii forme". Buhuceanu porneşte şi de la premisa că "parte însemnată din ce însemna homosexualitatea la finele secolului XIX şi început de XX e greu de recuperat". La începutul secolului Cum acest demers a luat startul acum ceva ani buni, Buhuceanu a reuşit să obţină mărturii de la începutul secolului XX. De pildă, de la doamna E.D, care, în 1998, se apropia de 90 de ani. "În acei ani, vorbesc de perioada anilor '30, puteai să speri să treci ca domnişoară bătrână fără ca ceilalţi să-şi bată capul de ce trăieşti cu o altă femeie. Acum domnişoară bătrână sună urât, aşa-i. Adela se numea aleasa mea şi toţi o credeau vară îndepărtată, aşa înţelegeam să respectăm convenţiile şi ei, şi noi. O iubeam pe Adela cu care am trăit în casa asta aşa de prăfuită acum, până când s-a prăpădit, da' nu m-am considerat lesbiană. Ar fi fost ceva patologic. Eu doar o iubeam pe Adela şi o adoram pe Greta Garbo, ce să fie greşit şi urât în asta? Nici nu ţin minte dacă se folosea termenul pe timpuri. Doar despre bărbaţi se mai ştia câte ceva, despre noi, mai nimica. Cu atât mai bine pentru noi, nu atrăgeam atenţia!", se amuză E.D. Cu duelul înainte Nu se vorbea despre homosexualitate, dar scandaluri pe această temă tot au existat.
"Homoistorii. Ieşirea din invizibilitate" menţionează câteva: "Penumbra densă din jurul homo sexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia ». Scandalul îl avea la origine pe tânărul balerin gay Gabriel Popescu, ţinta vizată a scandalului era neîndoielnic Comarnescu şi, prin ricoşeu, întregul grup Criterion condus de acesta. Unul din cei vizaţi indirect, Mircea Vulcănescu, preferă aplicarea directă a unei corecţii fizice pravoslavnicului jurnalist Sandu Tudor, chiar în redacţia acestuia. Petre Comarnescu, cu mult mai vulnerabil, decide să-l provoace la duel pe Zaharia Stancu, ajungânduse doar până la etapa trimiterii de martori. Este însă actul final al întâlnirilor publice organizate de Criterion, acestea urmând a fi interzise cu aviz de la poliţia vremii", se arată în "Homoistorii. Ieşirea din invizibilitate". Nici Panait Istrati nu avea să scape de pana unui gazetar homofob. "Atacul politic din 1929 îndreptat de gazetarul Pamfil Şeicaru împotriva lui Panait Istrati, omul de stânga a cărui fervoare se prăbuşise şi pe care-l numeşte «bietul poet al şezuturilor deflorate» , e desfigurant: «Ce confuzie primejdioasă - ce încurajare a tuturor îndrăsnelilor! Panait Istrati, liricul povestitor al invertirilor sexuale, Marcel Proustul bragagiilor, ne anchetează. Panait, Panait, mai era nevoie să-ţi prostituezi şi slova, după ce-ţi pângăriseşi cu atâta voluptoasă publicitate trupul? » (Şeicaru, 1929)". "Aportul" comunist "Instalarea comunismului în România face din homosexualitate o bună pradă ideologică. Anii '50 şi '60 cunosc raziile şi procesele anti-gay ca parte din campaniile politice ale timpului: contra capitalismului şi a culturii occidentale decadente, contra «intimismului » şi individualismului, împotriva intelectualilor şi a vechii elite politice. Acest terorism de stat este motivat în parte de compoziţia majoritar proletară a celor care compuneau eşaloanele de vârf ale PCR. Aceştia nu puteau vedea în formele nereproductive ale sexualităţii altceva decât o contrazicere a idealurilor de mame eroine şi taţi angajaţi în realizarea planurilor cincinale. În noua lume comunistă, retragerea din sfera sexualităţii reproducătoare nu putea fi privită altfel decât ca o dezangajare politică supărătoare şi provocatoare", se arată în eseul îngrijit de Florin Buhuceanu. Iar mărturia lui M.D. ilustrează asta: "Nu erai doar un amărât de homosexual. Erai paria. O lepră. Societatea şi timpurile acelea dictau cine eşti de adevăratelea. Puteai fi de acord sau nu, te acceptai sau te detestai, ei aveau totdeauna dreptate." Locuri de întâlnire şi un trădător "Sigur că-mi aduc aminte de cinematografe, cum era Dacia din Bucureşti. Mă uitam la un film rusesc când un domn s-a aşezat lângă mine şi mi-a pus mâna pe picior. Mai era Timpuri Noi, lângă berăria Gambrinus, singurele din Bucureşti în care intrai la orice oră şi stăteai cât doreai. Pentru mine, epoca de glorie a cinematografelor din Bucureşti a fost în anii '60-'70. Totdeauna erau câţiva bărbaţi care stăteau în picioare, oricât era de goală sala: te atingeai când treceai pe lângă ei sau se aşezau pe scaunul alăturat. În pauze, între filme, ieşea lumea la fumat pe hol. Te uitai, vorbeai, ieşeam împreună de la cinematograf. Aşa am cunoscut mulţi oameni interesanţi", rememorează M.H., care mai pomeneşte câteva locuri de întâlnire, dar şi un delator de profesie: "Mai existau câteva crâşme unde se aduna ceva lume gay. Îmi amintesc de barul Dunărea, dărâmat la cutremurul din '77, era chiar în Piaţa Universităţii, barul Berlin, lipit de hotelul Capitol, parcurile şi, evident, băile publice: cea Centrală, dărâmată tot în '77 care era pe locul fântânii de astăzi de la Universitate, Arcului, în coasta Bisericii Armeneşti, Griviţei. La Griviţa era tot timpul o adunare pestriţă: tipi apucaţi împotriva homosexualităţii, homosexuali, ţigani, în fine, oameni din toate categoriile sociale. Muncitori, soldaţi, intelectuali. Erau şi mulţi provocatori printre noi. Îmi amintesc de unul din delatorii de profesie care a făcut mult rău, la rândul lui homosexual, avocatul Mihai Ştreangă. La un moment dat, întrebat de ce toarnă, a răspuns: ca să se vadă cât de mulţi intelectuali sunt printre noi… În asemenea situaţii îţi dai seama că era greu să cultivi o relaţie cu cineva cunoscut într-un loc public: nu ştiai cum îl cheamă, nu-i dădeai adresa, nu-l aduceai acasă", precizează M.H.
De pildă, potrivit acestora, homosexualii puteau fi doar intelectuali, după cum ilustrează mărturia lui J.N: "Nomenclatura ceauşistă nu accepta ideea că există homosexuali şi în rândul ţăranilor, al muncitorilor, adică al păturilor care constituiau «baza sănătoasă a societăţii» (evident «înfloritoare») în care trăiam. Pericolul degradării morale venea deci de la intelectuali, de la cei citiţi deci… pervertiţi. De altfel, când într-un proces de moravuri erau implicaţi şi flăcăi din «păturile sănătoase» ale societăţii, aceştia erau prezentaţi ca victime. Mi-aduc aminte că într-o noapte de vară am fost prins în «flagrant deliciu», cum spune un prieten, în parcul Cişmigiu. Eram cu un tânăr fermecător. Atât de fermecător încât am uitat să fiu prudent. Ne-au surprins doi paznici ai parcului. Când ne-au legitimat, am aflat că băiatul fermecător era mecanic de locomotivă. Lui i-au dat drumul. Mie, care aveam legitimaţie de intelectual, mi-au făcut morală că am corupt un băiat «sănătos» (când în realitate EL mă agăţase) şi voiau să mă ducă la miliţie. Am scăpat plătindu-le un bacşiş foarte gras (luasem leafa în acea zi), dar am înţeles că poate era mai bine să fiu… mecanic de locomotivă… Căci chiar şi pentru nişte paznici din Cişmigiu, un muncitor, un ţăran, un om simplu (origini sănătoase, suflete curate) nu putea să aibă înclinaţii homosexuale. Iar dacă se afla că a căzut în păcat, vinovatul trebuia căutat în «lumea bună»". Inventarul persecuţiilor Şi cum comuniştii nu îi considerau pe gay oameni, ci lepre, le-au aplicat tratamente pe măsură.
"Comuniştii au urmărit să dea un exemplu tuturor prin procesul public de la Sibiu prin 1954- 1955, de nu mă înşel. A fost arestat un lot întreg de persoane şi plimbat prin oraş ca să fie văzuţi. Aveau la gât o placardă pe care scria homosexual, îmi povestea Nego (criticul literar Ion Negoiţescu - n.r.). A fost doar începutul, urmat de un şir de procese în care erau judecaţi la grămadă câte 20-30, uneori chiar mai mulţi. Nici regimul nu era complet consolidat probabil, procesele erau menite să-ţi bage frica în oase, mai ales după episodul din ‘56 de la Budapesta, înăbuşit rapid de ruşi. Au fost multe loturi, îmi amintesc de cel în care era Mihai Rădulescu, cel al lui Tomaziu (Gigi, nepotul lui George Enescu - n.r.), Crin Teodorescu, regizorul, şi atâtea altele. Ştiu de la Pierre (Sirin - n. r.) că Mihai, care era în anchetă la moravuri, a fost vizitat de mai multe ori de către băieţii de la Secu' şi i s-a propus să se şteargă cu buretele micile incidente sexuale dacă acceptă să fie martor al acuzării împotriva grupului Noica. Ceea ce Mihai, spre onoarea lui, nu a făcut. Nimeni nu era ferit, ce zice Alecu Paleologu despre Profesorul George Oprescu e adevărat. Până şi Profesorul, cât era el de academician, a trebuit să îndure porcării, şicane, ameninţări voalate. Şi el se temea să nu fie săltat de miliţia de moravuri", povesteşte R.I.
"Electroşocul a avut unele succese, dar în realitate nu poate vindeca în întregime homosexualitatea." TUDOR STOICA, autor Citiţi mâine în EVZ un reportaj despre viaţa tumultuoasă a homosexualilor din Bucureşti
- Petru Romoşan. Drama unei turnătorii cu homosexuali