Hermann Abs era directorul de bancă al lui Hitler, responsabil cu plata lunară a salariului cancelarului Reich‑ului. După cum a scris în memoriile sale, „Cancelaria Reich‑ului din Berlin reprezenta cel mai mare cont și acesta era contul prin care Adolf Hitler își primea salariul în calitate de cancelar al Reich‑ului“.

Abs avea, de asemenea, o legătură personală cu Partidul Nazist. Abs era prieten cu Martin Bormann, șeful Cancelariei. In 1943, odată cu crearea comitetului bancar nazist, Abs a putut să il ajute pe Bormann să transfere capital, aur și acțiuni in Elveția. Însă Abs nu era nazist cu carnet de partid – menționează Jacques Peretti în volumul Marile înțelegeri care ne-au schimbat lumea (Editura Litera, Colecția Kronika, 2019).

Președinte la Deutsche Bank

Era întâi de toate un bancher, care păstra distanța față de Hitler, dar, in același timp, se ocupa de toate – inclusiv de colaborare in cadrul procesului de „arianizare“ a afacerilor evreiești – ca să se protejeze pe sine de orice eventuală acuză de lipsă de loialitate ce ar fi putut să fie indreptată împotriva lui. Era, potrivit biografului lui Abs, istoricul de la Princeton Harold James, un personaj ambiguu. O enigmă invăluită in fum de țigară, pe care nimeni nu putea să o dezlege, nici măcar naziștii.

După război, spre deosebire de colaboratorii naziști întemnițați sau executați, Abs a devenit președintele celei mai mari bănci a Germaniei, Deutsche Bank. Abs a administrat imprumuturile care au reconstruit Germania de Vest sub președintele Adenauer – mai notează Peretti.

Asemenea lui Werner Braun, omul de știință specializat in construcția de rachete care a inventat bomba V2 ce a ras de pe fața pămantului mari părți din Londra și căruia i s‑a permis să se mute in siguranță in SUA, ca să lucreze pentru NASA in cadrul programului spațial din anii 1960, Abs era deopotrivă prea „talentat“ și prea isteț ca să fie amestecat in vreun aspect al războiului care ar fi dus la pedepsirea sa.

Militant pentru drepturile oamenilor de afaceri

În 1958, fiind o personalitate puternică și respectată, care conducea acum cea mai mare bancă din Germania, Abs a făcut istorie printr‑o propunere îndrăzneață. Lumea postbelică, a spus el, a fost construită pe baza discuției despre drepturi. Ba chiar a fost redactată o declarație a drepturilor omului, scopul principal al acesteia fiind impiedicarea repetării atrocităților comise de naziști – evocă în continuare Jacques Peretti.

Însă, spunea Abs, cum rămânea cu drepturile mediului de afaceri? Abs credea că mediul de afaceri fusese marginalizat după război și că se acorda prioritate, în detrimentul său, nevoilor mașinăriei guvernamentale aflate in rapidă expansiune. Însă mediul de afaceri, nu guvernul, trebuia să dețină autoritate ultimă asupra propriului destin.

Abs a propus o „Magna Carta“ internațională pentru investitorii privați, care să consfințească drepturile lor suverane asupra guvernului. Cu alte cuvinte, corporațiile și băncile trebuiau să dispună de instrumentele legale pentru a da in judecată guvernele dacă socoteau că dreptul lor inalienabil de a face profit era compromis – speculează juralistul britanic.

„Magna Carta”

Pentru ca o „Magna Carta“ pentru investitori privați să devină realitate, era nevoie de tribunale internaționale speciale care să protejeze capitalul de amestecul politicienilor. Deciziile referitoare la investiții erau prea mari și prea importante ca să intre sub jurisdicția legală a unei țări in care o companie investise. Guvernele, concluziona Abs, nu trebuiau să aibă puterea de a opri corporațiile să se ducă unde le convenea sau să facă ce voiau.

Abs jucase un rol esențial in funcționarea lină a mașinăriei naziste și în edificarea lină a unei noi Germanii democratice, iar acum juca un rol esențial in ștergerea oricărei urme a acestui trecut. Dar adevărata sa moștenire consta in propunerea realinierii fundamentale a puterii in democrațiile occidentale postbelice – putere care trebuia luată de la guverne și pusă în mâinile corporațiilor globale emergente, care acum puteau să transforme guvernul in slujitorul lor – mai opinează Peretti.

Acest tribunal avea să se numească Tribunalul pentru Soluționarea Disputelor dintre Investitori și State (ISDS) și a fost inființat de Banca Mondială in 1958, la New York. Era visul lui Abs devenit realitate.

Te-ar putea interesa și: