Secretarul de stat al SUA a fost prezent la Bruxelles la începutul săptămânii cu o agenda plină pe linie NATO, participând și la o conferință organizată de către GMF.

Discursurile și susținerile sale publice arată elementele majore ale schimbării fundamentale a ordinii liberale globale la care asistăm și pe care o îmbrățișează Statele Unite, deopotrivă cu partenerii săi occidentali. Noul desen strategic vine cu vești bine și cu vești rele, deopotrivă, la nivelul lumii așa cum o știm.

 

Mai întâi, susținerile lui Mike Pompeo anunță o perioadă de profundă turbulență, reașezare și de schimbare a lumii. Principala schimbare de fond este revenirea la originea puterii și legitimității: statul național, ca sursă pentru toate acordurile și organizațiile internaționale. Statul național recucerește rolul central ca și principiul suveranității statelor, pe baza credinței că “nimic nu poate înlocui statul-națiune ca garant al libertăților democratice și apărător al intereselor naționale”.

 

La capitolul veștilor bune, Statele Unite anunță menținerea ordinii liberale globale(cu sancțiunea în consecință a tuturor pornirilor iliberale globale), promovarea păcii și cooperării între state - ca obiective majore a statelor și instituțiilor internaționale - și prezervarea idealurilor occidentale, cu menținea adaptării instituțiilor la aceste deziderate convenite la momentul lansării acestora. Tot Mike Pompeo anunță, fără echivoc, susținerea Statelor Unite și a Președintelui Donald Trump, pentru NATO și pentru relația transatlantică, asigurarea securității Europei – ca aliat, și nu ca parte a securității Statelor Unite, e adevărat – ca și decizia în comun pentru marile teme ale reformelor, inclusive în ceea ce privește Tratatul INF, al Forțelor nucleare cu rază medie din Europa.

 

Dar aceleași discursuri vin și cu veștile mai puțin bune pentru continuitatea lumii pe care o știm. Statele Unite denunță “coroziunea ordinii liberale”, multilateralismul ca scop în sine, dar și faptul că mai mult tratate și mai mulți birocrați nu sunt o soluție în sine. Sistemul configurat trebuie să revină la orientarea pe obiective și eficiență. Instituțiile vizate de nevoia de reformare sunt multiple: ONU – misiuni de menținere a păcii perpetue nu duc la pace, nici la democrație sau liberalizare, nu ajută la atingerea obiectivelor stabilite de organizație; Banca Mondială și FMI au probleme pe multiple direcții în a atinge obiectivele de reconstrucție post-război și lansarea creșteiri economice, prin recursul la politicile de austeritate, Organizația Statelor Americane și Uniunea Africană nu rezolvă obiectivele păcii și democrației, a libertății în lume, tolerând statele ce ies din reguli. Despre Uniunea Europeană, Pompeo întreabă retoric dacă mai reprezintă interesele statelor sau pe cele ale birocraților de la Bruxelles? Secretarul de Stat al SUA susține că actorii răi au exploatat lipsa de leadership și au speculat funcționalitatea instituțiilor în scopul lor propriu.

 

Și, de aici, începe situația cea mai complexă a veștilor proaste pentru lume, odată cu dezbaterea privind Tratatul INF, al forțelor cu rază medie în Europa și a situației Rusiei care încalcă acest acord încă de la mijlocul anilor 2010. Concluzia este în două trepte: ultimatumul pentru a respecta Tratatul INF în 60 de zile – conformare verificabilă și transparentă - în caz contrar vine retragerea din Tratat a SUA și relansarea cursei înarmărilor și a reapariției perspectivelor războiului nuclear global, inclusiv pe baza teoriei escaladării spre a dezescalada.

 

De fapt, avem de a face cu o formula de ruptură și ieșire din dilema impusă de către Rusia Occidentului, atunci când asumă folosirea armei nucleare în conflicte regionale convenționale. Într-adevăr, teza escaladării pentru a dezescalada presupune ca Rusia să utilizeze arma nucleară tactică, trecând peste linia roșie, pentru a determina revenirea la masa de dialog și a forța câștigurile sale teritoriale convenționale, bazându-se pe varianta că Occidentul, NATO și SUA nu vor fi de acord niciodată să replice cu aceeași monedă, deci folosind arma nucleară. Mai mult, o asemenea discuție crează cele mai profunde falii în interiorul NATO, a relației transatlantice și a Occidentului.

 

Or pe această dimensiune, Statele Unite doresc fie revenirea în reguli și eliminarea armelor nucleare cu rază medie testate deja de Rusia și amenințând, de pe vehicule mobile și stabile, Europa, fie ieșirea din Tratat și lansarea unei afirmații puternice, în replica, odată ce un asemenea pas peste linia nucleară se va fi produs. Însăși susținerea obținută de către SUA, în cadrul reuniunii NATO, din partea tuturor Aliaților, pentru abordarea ultimativă a Rusiei pe această temă deschide ușa unui acord general ca, după 60 de zile, abordarea de pe poziții de forță să intre în realitatea de zi cu zi, deci să revenim la perioada politicilor periculoase ale epocii Hrușciov, din timpul Crizei Rachetelor din Cuba.

 

Pe de altă parte, devine evident că jocul global și presiunea asupra gesturilor aventuriste ale Rusiei au depășit nivelul acceptabil de către Occident, de către America lui Trump, în orice caz, și că politica loviturilor de fait accompli, urmate de amenințări cu escaladarea conflictului - dacă nu se recunoaște situația și câștigurile de facto, pas cu pas, ale Moscovei - nu mai poate da rezultate. Ca în dilema salamului feliat, în care lumea tot mănâncă, pas cu pas, câte o felie, deși nu dorește să mănânce pe deplin salamul, abordarea Moscovei prin metoda pașilor mici pentru a consacra câștiguri tactice de jur împrejurul lumii, valorificând voința politică de utilizare a forței militare și amenințarea constantă de a recurge la aceasta, nu mai poate da rezultate. Chiar dacă acest lucru înseamnă împingerea lumii spre tensiunile nucleare pe care le credeam depășite.