În urmă cu trei săptămîni mă aflam pe meleagurile natale, în splendidul loc străjuit de Carpaţii de Curbură, la graniţa care desparte ţinutul legendar al Vrancei de ţinutul secuilor. În Negrileşti, satul mamei mele, satul care i-a dat lumii pe Ştefăniţă Lechea sau Dumitru Pricop strada mare este pustie. Cele mai multe drumuri se fac către cimitir. Sînt zile în care nu întîlneşti ţipenie de om. Iar toată secătuirea asta de viaţă s-a întîmplat în ultimii 25 de ani. Pe la începutul anilor 90, acest sat eminamente păstoresc, locul de unde se presupune că a plecat bocetul Mioriţei era animat de vreo 4000 de suflete. Astăzi sînt mai puţin de 1000. Negrileştenii s-au risipit în marea lor majoritate prin Italia. Cu banii pe care i-au cîştigat acolo şi-au construit în satul de baştină căsoaie bîntuite de stafii, în care nu locuieşte nimeni. O data pe an, în luna august, satul se animă iar maşinile nemţeşti ocupă marginile rigolelor şi pe stînga, şi pe dreapta. Se fac grătare, bubuie muzica, se încing hore, se plătesc poliţe vechi.
România este teritoriul de pe care s-a produs cel mai mare exod de populaţie pe timp de pace. Cifrele sînt înfiorătoare. Între 4,5 şi 5 milioane de concetăţeni de-ai noştri, mîna de lucru cu cea mai bună calificare, au luat drumul pribegiei. Cum metabolizează statul român o asemenea pierdere? Fiindcă cum se va răsfrînge acest exod asupra viitorului ţării, care este impactul său demografic şi economic, unul catastrofal, o ştim deja.
De-a lungul anilor am stat şi am ascultat tot felul de îndemnuri şi ditirambe patriotarde de la tot soiul de oameni. Toţi se băteau în piept cu cărămida şi perorau precum Nae Caţavencu despre cum îi vor aduce ei înapoi pe români. S-au constituit comitete, comiţii, oengeuri şi s-au ţinut congrese şi conferinţe. Să-i aduci înapoi la ce? Ai vreun plan pentru ei, ceva concret? Să se întoarcă în ţara în care codul fiscal se schimbă odată cu anotimpul? Să repopuleze oraşele ale căror trotuare sînt deja ocupate de maşini? Să circule pe aceleaşi şosele, să se pricopsească cu aceleaşi nosocomiale? Să constate amar că medicina privată la Bucureşti sau Cluj este mai scumpă decît la Madrid sau Hamburg? Să vadă cum Mamaia a devenit o pădure de betoane unde o cameră la bloc este mai scumpă decît unade hotel în Ibiza sau Algarve? Să-şi trimită copiii la care şcoală? Ce pămînt să mai cultive? Şi chiar dacă l-ar cultiva, unde să-i vîndă roadele?
Prognozele arată că cel puţin 250,000 de oameni vor părăsi România în 2023. Iar românul e mîndru, el nu asimilează alte naţii. El vrea să rămînă fibră biologică pură. În regulă, dar cu ce costuri? Şi mai ales, cine şi din ce va plăti factura acestui exod?