Librăria Humanitas Kretzulescu va fi gazda unei noi întâlniri a Clubului Cărţile Denisei, joi, 3 iulie de la ora 19.00, o seară dedicată scriitoarei Simone de Beauvoir.
Pornind de la volumul de nuvele Femeia sfâşiată, vă invităm alături de Elisabeta Lăsconi, Lidia Bodea, Daniela Kammrath, Cristina Bazavan, Mihaela Cârlan şi Denisa Comănescu la o dezbatere despre situaţii limită generate de disoluţia cuplului măcinat de trecerea timpului, infidelitate şi înstrăinare, despre ce înseamnă să devii victimă a aşteptărilor celorlalţi, dar şi a propriei respectabilităţi.
Celebră atât pentru studiul de teoria feminismului Al doilea sex, cât şi pentru opera sa literară şi filozofică, Simone de Beauvoir alcătuieşte, prin cele trei nuvele din acest volum, un triptic exemplar al crizei existenţiale din viaţa unei femei.
„În toate cărţile pe care le-am scris, una dintre intenţiile mele de căpătâi a fost să spulber mistificările, să spun adevărul. Această obstinaţie vine din copilărie; eu şi sora mea uram «prostia» – aşa numeam noi felul în care prejudecăţile, percepţia greşită, rutina, regulile găunoase sufocă viaţa şi bucuriile ei. Am vrut să scap de această constrângere şi am jurat să o denunţ.“ (Simone de BEAUVOIR)
Chiar dacă doar una dintre nuvele poartă acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfâşiată. În Vârsta discreţiei, înaintarea în vârstă o îndepărtează pe cerebrala profesoară de literatură franceză de André, soţul ei, şi de Philippe, fiul acum căsătorit, revelându-i că principiile şi convingerile care au ghidat-o toată viaţa nu sunt nici imuabile, nici universale. În Monolog, Murielle e sfâşiată de singurătate şi mutilată de ura (auto)distructivă pe care o nutreşte faţă de tot ce o înconjoară. Monique, protagonista din Femeia sfâşiată, care consemnează în paginile jurnalului intim drama de a se şti înşelată, oscilează la nesfârşit între speranţa unei reveniri a soţului şi deznădejdea de a-şi vedea şi trecutul, şi viitorul năruindu-se ca un decor de mucava.
Cine a fost Simone de Beauvoir?
Simone de Beauvoir (n. 9 ianuarie 1908 - d. 14 aprilie 1986) a fost o eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954), și în același timp o figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după război.
Născută într-o familie burgheză și catolică, adoptă ateismul încă din adolescență, hotărându-se să-și dedice viața scrisului și studiului. Îl întâlnește pe Jean-Paul Sartre, cu care va lega pe parcursul întregii vieți o relație de iubire și prietenie devenită legendară. Începe ceea ce va numi faza "morală" a vieții sale, obiectivată mai întâi prin eseul Pyrrhus et Cinéas (1944), romanul L'Invitée și, în sfârșit, publicarea lucrării filozofice Pour une morale de l'ambiguïté, în 1947. Alături de Jean-Paul Sartre, va construi proiectul existențialist, deopotrivă etic, filozofic și literar, al intelectualului angajat. Militează public alături de acesta, criticând poziția Franței în conflictul din Algeria și manifestându-se în general împotriva colonialismului anacronic și a oricărei opresiuni colective sau individuale.
În 1949 apare faimoasa sa lucrare Le Deuxième sexe (Al doilea sex), în care e descrisă cu splendida acribie argumentativă o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor și o tipologie a caracterelor deformate astfel de o tradiție milenară. Tratatul, considerat o biblie a feminismului, pornește de la principiile existențiale asupra contingenței și libertății expuse în cartea lui Sartre, Ființa și neantul.
Respingând mitul pios și rizibil al "eternului feminin", ideea unei "naturi" feminine ca esență imuabilă și eternă, statuează celebrele cuvinte: "Femeie nu te naști, ci devii". În anii următori, după premiul Goncourt acordat pentru romanul Les Mandarins, interesul său se va îndrepta spre scrierile autobiografice, în care va descrie cu precădere anii petrecuți lângă Sartre în diversele angajări și evenimente ale epocii. Participă alături de el la multiple acțiuni publice și la redactarea revistei Les Temps modernes, îngrijindu-se în același timp și de buna editare a manuscriselor sartriene. Moare, zi după zi, la șase ani după moartea lui, lăsând în urmă o remarcabilă operă literară, eseistică și memorialistică. În La Cérémonie des adieux va înregistra aceste ultime cuvinte ale lui Sartre: "Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme." Trupul său va fi îngropat în cimitirul Montparnasse, alături de cel al lui Sartre.