Săptămâna viitoare va apărea la Humanitas Fiction, în colecţia "Raftul Denisei", romanul "Povestea uitării" de Stefan Merrill Block în traducerea Rodicăi Ştefan.
Stefan Merrill Block s-a născut în 1982 în orăşelul Plano, din Texas, unde şi-a petrecut şi copilăria şi adolescenţa. A absolvit cursurile Washington University din St. Louis, Missouri, în 2004, iar în prezent locuieşte în New York.
"Povestea uitării/The Story of Forgetting", romanul lui de debut, a văzut lumina tiparului în 2008, aducând-i imediat succesul de public şi elogiile criticilor, aceştia salutând în Stefan Merrill Block apariţia unui talent literar capabil să transfigureze informaţia ştiinţifică în arta narativă, într-o emoţionantă operă de ficţiune.
În 2008, romanul "Povestea uitării" a fost desemnat cel mai bun debut la Festivalul de literatură de la Roma, a fost finalist la John Sargent Sr. First Novel Prize şi a fost declarat de publicaţiile "The Independent", "St. Louis Post Dispatch" şi "Austin Chronicle" cea mai bună carte a anului. În 2009, a fost finalist la Indies Choice Book Award, la categoria debut. Până în prezent, romanul a fost publicat în peste zece ţări. În vara lui 2011 Stefan Merrill Block va publica al doilea roman, "The Storm at the Door".
Alzheimer şi basme
"Povestea uitării" se concentrează asupra destinului lui Abel Haggard, un bătrân care trăieşte însingurat în ultima fermă rămasă în picioare în suburbiile noi şi cochete ale oraşului Dallas, şi-a văzut fratele măcinat de Alzheimer şi iubirea vieţii lui ucisă într-un accident de maşină. Îşi aşteaptă fără speranţă fiica, plecată de acasă cu 20 de ani în urmă, când un adevăr ţinut sub tăcere încă de dinaintea naşterii ei a ieşit la iveală. La câteva sute de kilometri de ferma dărăpănată a lui Abel, Seth, un adolescent de 15 ani, nu reuşeşte să se împace cu diagnosticul de Alzheimer precoce al mamei sale, Jamie.
Seth ştie că părinţii i-au ascuns lucruri importante din trecutul familiei, aşa că începe o anchetă despre generaţiile anterioare, încercând în acelaşi timp să afle cât mai multe detalii despre această boală. Când Seth va ajunge la ferma lui Abel, bazându-se pe indiciile din povestea misterioasă a Isidorei, ţinutul fermecat despre care mama lui îi spusese nenumărate basme în copilărie, adevărul cumplit pe care Jamie încercase să-l uite şi de care acum nu-şi mai poate aduce aminte va ieşi la iveală.
FRAGMENT DIN CARTE
Războiul, căsnicia şi sabotajul "Ţara trecuse printr-un război, apoi fusese iarăşi într-alt război, şi plutea senzaţia că Războiul cel Mare abia urma să vină. La scurt timp după mijlocul secolului, conflictul global era pe punctul de a deveni o parte esenţială a condiţiei umane, un stadiu ireversibil în dezvoltarea civilizaţiei, ca invenţia agriculturii, sau a fierului sau a oraşelor. Războiul părea atât de inevitabil încât, pentru prima dată în istoria Americii, noii soldaţi, printre care şi fratele meu, au fost încorporaţi împotriva voinţei lor, doar ca să susţină o intimidantă demonstraţie de forţă, pentru a dovedi că suntem gata pentru următorul război pe care lumea şi-l imagina cu febrilitate. Cu marile armate în poziţie de tragere şi puterea soarelui domesticită şi aşteptând detonarea, bătăliile se purtau la nivel psihologic. Iar războiul, abstractizat, era mult mai terifiant decât până atunci.
Abia atunci să fi fost în sfârşit fericit? Să fi fost Mae şi cu mine capabili să-l trădăm până la capăt pe fratele meu doar pentru că era departe, chemat la datorie? Da. Absolut. Da. Poate că, mai presus de toate, păcatul a fost al meu. Poate că de aceea am meritat să fiu părăsit în toţi acei ani, împleticindu-mă singur prin casă, aşa cum mă aşteptasem dintotdeauna că voi fi. Părăsit. Singur.
Păcatul meu, care uneori părea opusul păcatului, a fost de a fi recunoscător tuturor acelor lucruri de care ar trebui să nu fiu deloc mulţumit. Am mulţumit Războiului Rece, despre care ştiam totuşi că era un lucru oribil, pentru tot ce făcuse pentru mine. Niciodată, fireşte, nu le-am mulţumit nord-coreenilor sau ruşilor sau comunismului la modul abstract. Dar, când mulţumeam războiului imaginar, îmi încheiam mulţumirile, aşa cum o face majoritatea oamenilor când se roagă, îngenuncheat lângă pat şi cu palmele împreunate, gata să închei un pact. Şi anume, chiar dacă eram recunoscător războiului mai mult decât pentru orice altceva, aş fi renunţat oricând la Mae de dragul păcii mondiale. Nu eram rău. Ăsta este adevărul. Mulţumeam, fireşte, şi celui mai intim lucru pentru care nu aveam de ce să fiu recunoscător: umărul meu sudat de şira spinării, un blestem, care, dintr-odată, s-a dovedit a fi exact opusul unui blestem. Nu eram de nici un folos armatei. Paul era plecat, iar eu rămăsesem singur cu Mae.
A început aproape imediat. Din respect, poate, am încercat să amânăm inevitabilul. Luni de zile înainte schimbaserăm pe furiş câte o atingere sau un sărut fugar, ca nişte puştani care îşi împart micile comori şterpelite (o ţigară, să zicem, sau o sticlă de bere pe jumătate goală): lucruri care se petrec numai la miezul nopţii sau într-un pâlc de copaci sau în spatele unei stânci lângă lac. Dar, la numai trei zile de la plecarea lui Paul, Mae a fost a mea.
Prima oară a fost o experienţă pe cât de sinistră, pe atât de plină de satisfacţie. La sfârşit, întinsă pe pat, Mae şi-a pus mâinile la treabă printre firele de păr încâlcite de pe pieptul meu, răsucindu-şi degetele cu agilitate şi repeziciune, de parcă ţesea. Glasul lui Mae a alunecat în registrul grav când a început să-mi spună poveşti pe care nu le mai auzisem nicicând, sau cel puţin nu aşa cum mi le depăna ea. Mi-a spus despre beţiile tatălui, despre agonia discretă şi lentă a mamei, despre trădările ei, apoi şi ale lui. Mă lămuri că singurul fel de căsătorie pe care îl cunoscuse era unul care se destrăma puţin câte puţin. Că după un timp ajunsese să priceapă că principiul de bază al unei căsnicii era sabotajul, că principiul de bază al vieţii înseşi era un amestec trist, fără de sfârşit, de intransigenţă afişată public şi slăbiciune personală.
Poate că Mae era cinică; poate că era crudă. În acea seară, mă credeam singurul care sonda o fântână adâncă, ascunsă celorlalţi, un loc mustind de disperare, obsesii şi teamă. Acum însă, patruzeci de ani mai târziu, cred că amândoi ne amăgeam. Că Mae nu era cu adevărat bântuită; mai degrabă, în seara aceea exagerase întunecimea pe care reuşise să o găsească în viaţa ei pentru ca amândoi să avem cu ce umple prăpastia proaspăt căscată a uriaşei noastre vinovăţii. Poate că amândoi eram conştienţi că nu ne putem ierta acest lucru, dar, biete caricaturi ale suferinţei noastre, ne găseam tot felul de scuze.
Dincolo de justificări însă, ne aveam în sfârşit unul pe altul. Am încercat să nu ne gândim la motivele pentru care o făceam. Voiam să fim orbi şi surzi la restul lumii. Nu ne-am cumpărat televizor. Am anulat abonamentul la ziar. Mergeam în oraş doar dacă era neapărat nevoie."