Adrian C. povesteşte că a reuşit să iasă la timp din clubul groazei. A asistat apoi la toate operaţiunile Smurdului, pompierilor, cadrelor medicale, jadarmilor şi politistilor. Se declară contrariat, stupefiat de felul în care a fost ulterior relatată situaţia din noaptea tragediei pentru că multă vreme cei solicitaţi să salveze vieţi nu au reuşit să se organizeze iar “cei mai mulţi dintre supravietuţori au fost scoşi de cei ieşiţi în prima linie, nu de pompieri”. Supravieţuitorul, care le adresează o scrisoare deschisă Raed Arafat şi Comandamentului pentru Situatii de Urgenţă, povesteşte, de asemenea, pe larg coşmarul teribilei nopţi de octombrie.

"Va scriu pentru că am reuşit să ies la timp din Colectiv şi am văzut toate operaţiunile smurdului, pompierilor, salvării, jadarmilor şi poliţiştilor. De-asta am convingerea că într-o situaţie de amploare (un cutremur de peste 7 grade, să zicem), vor pieri incredibil de mulţi bucureşteni. Dacă veţi acţiona că acum, la un an după ce n-aţi reuşit să găsiţi supravieţuitorii accidentului din Apuseni, pe cei din lacul Siutghiol, singură şansă este să plecăm toţi, absolut toţi din ţară asta. Să rămâneţi singuri, să va plimbaţi în linişte printre mormanele de moloz şi polistiren din ruinele Bucureştiului.

Citesc peste tot despre mobilizarea exemplară a forţelor de intervenţie şi-mi vine să urlu: care mobilizare? nimeni nu a ştiut ce să facă, haosul între pompieri, smurd şi salvari a fost mai mare decât în rândul oamenilor care au reuşit să iasă la timp. Cei mai mulţi dintre supravieţuitori au fost scoşi de cei ieşiţi în prima linie, nu de pompieri.

Aşadar va întreb deschis şi aştept un răspuns detaliat: ce-o să faceţi, care sunt paşii în cazul unui cutremur şi cum va pregătiţi oamenii – atât cei care intervin în situaţii de urgenţă cât şi pe noi, cetăţenii. Cum pregătiţi învăţătorii şi copiii din şcoli. Pe cei din instituţii publice, pe cei din blocurile şi casele vechi, pe turiştii care se îngrămădesc cu miile în hrubele din centrul vechi.

Ştiu, sunt foarte mulţi; singură şansă este să începeţi de azi. Au fost mai puţin de 200 de răniţi şi toate spitalele din bucureşti (oraş de peste 2 milioane) au fost copleşite?? Nu există sânge, plasmă, medicamente specifice. Ce-o să fie când vor fi mii? Dar zeci de mii? Foarte mulţi trăiesc în blocuri de peste 50 de ani, toate predispuse prăbuşirii. Doar ei sunt zecile de mii.

Mai jos descriu ce s-a întâmplat pas cu pas în seară de vineri cu noi şi cu voi. Hotărâţi singuri dacă v-aţi mobilizat exemplar.

În club nebunia a început exact aşa cum a declarat toată lumea: focul s-a întins de la o flacăra de câţiva centimetri şi a urcat la tavan în câteva secunde. În primul moment părea ceva minor, vocalul trupei a cerut un extinctor. A apărut imediat un bodyguard cu un tub de dimensiunea stingătoarelor de maşină. A împrăştiat un fel de spumă de ras într-un jet penibil care nici măcar n-a ajuns până la flacăra. S-a lăsat păgubaş în următoarea secundă, noi am început să căutăm ieşirea. Deşi eram relativ aproape, surpriză: uşile erau deja blocate de oameni, eu reacţionasem lent. Spaţiul de intrare în club este un vagon de şantier, metalic, pe laterală căruia este decupată uşa dublă de pvc/termopan. Doar una dintre uşi era deschisă, însă a două a cedat repede. Am reuşit să ies chiar când valul de fum negru, fierbinte, s-a repezit spre noi. Din spate s-a auzit un bubuit, cineva a strigat “o să explodeze, fugiţi!”. Eram deja afară. Trei dintre prietenii mei, şi ei. M-am îndreptat spre curtea mare sunând la 112 (ora 22:33). De dată asta surpriză bună: ştiau deja, pompierii sunt pe drum. Mi-am căutat din priviri prietenii.

Până în momentul acesta nu-mi părea nimic foarte grav. Apoi m-am întors la intrarea în club. O mare de trupuri în vagonul metalic din care ieşeau mâini întinse. Câţiva oameni trăgeau de ele. Prietena care ieşise mă întreba disperată dacă i-am văzut soţul, dacă ieşise. Nu, nu îl văzusem.

Am început să trag şi eu de mâini. “Ne rupeţi picioarele, nu mai trageţi”. Oamenii erau căzuţi în multe straturi, cu picioarele prinse jos. Cu greu reuşeam să extragem câte unul şi-l puneam câţiva metri în spate. În curând spaţiul s-a umplut, am început să-i punem în laterală. Cineva m-a rugat să cărăm o fată până în curtea mare. Încă niciun pompier, nicio salvare. Apăruseră doi poliţişti, li se strigă “unde sunt pompierii”. Se auzeau sirene, cineva strigă “s-au rătăcit pe drum!” (nu ştiu dacă asta e un adevăr, mulţi au spus aşa - e complicată intrarea în clubul asta). I-am rugat pe cei DOI poliţişti să pună mâna să ajute oameni: noi nu avem voie, pompierii fac asta.

Am dat un sms soţiei plecată din Bucureşti (ora 22:50), gândindu-mă că rămân fără baterie şi o să audă ştirile mai târziu. “Sunt ok, nu-ţi face griji dacă o să vezi ştirile”. Am folosit toată seară reperul minutului cu sms-ul.

La intrare mâinile întinse erau acum negre. Şi fierbinţi.

Când îi scoateam unii aveau gură plină de sânge, nu ştiam decât că mişcă toţi. Unui băiat pe care îl scosesem afară încă îi ardeau hainele şi parcă nu vedeam asta. Cineva a început să i le rupă.

Câţiva încercau să spargă fără succes lăcăţele de la uşa laterală a vagonului de fier.

După încă un drum în curtea mare a apărut maşină de pompieri şi în curând două salvari. Câţiva au început să întindă furtune. Salvările au fost imediat copleşite, să vină multe, să vină mai multe. Nu veneau, accesul e dificil. Să-i ducem în stradă, a strigat cineva inspirat şi operaţiunea a început instantaneu. Mutau oameni din curtea mică în rondul de la Maternitatea Bucur. Acolo erau deja câteva salvari şi smurd. Toţi însă au rămas acolo, blocaţi şi năuciţi, neştiind cum să procedeze - accesul e dificil. N-a ieşit nici măcar o targă din smurd să alerge spre intrarea clubului atunci, nici una. Toţi din maşinile astea se-nvarteau panicaţi aşteptând ordinele haotice. Noroc că oamenii aduceau în viteză răniţi şi salvările au început să-i preia.

Repede înapoi. Doi pompieri foarte tineri îşi puseseră măştile să intre. Au ieşit însă destul de repede şi au început să se dezechipeze. “ Ce faceţi, e plin de oameni înăuntru. Nu mai avem oxigen. Luaţi alte butelii. Nu avem, trebuie să vină.”

Aici ar trebui să fac o pauză de 100 de ani. Câţi oameni or fi murit până să vină ceilalţi pompieri cu alte butelii?

La al doilea drum în stradă cărăm un tip corpolent împreună cu alţi 2. L-am pus lângă roata din spate a unui smurd şi am fugit înapoi. Câţiva jandarmi au blocat gangul, cred că ceilalţi 2 au trecut printre ei, eu nu. S-a făcut cordon, a început mobilizarea. M-am întors lângă smurd, un pompier îi făcea masaj cardiac tipului corpolent şi chel. “Ai nevoie de ceva? Un balon, ar trebui un balon”. Următoarea salvare era la 2 metri, am cerut un balon. A venit o asistenţă/medic repede şi l-a schimbat. Avea părul castaniu prins într-o coadă lungă, acţiona rapid şi exact. E salvat, mi-am spus.

Începuseră să vină foarte multe ambulanţe, jandarmii făceau perimetru încercând să scoată privitorii din stradă, se umpluse de televiziuni. Trecuse peste jumătate de ora. Înăuntru nu ştiu dacă mai trăia cineva. “Probabil nu era nimic de făcut, s-a întâmplat atât de repede totul încât nu avea nimeni ce să facă.” Asta spun mulţi oameni care au fost acolo.

Am sunat unul din prietenii cu care ieşisem. Stătea aproape, fugise să ia haine, o pătură, apă. Brusc, mi-a venit o idee. Cu o ora mai devreme taxiul mă adusese greşit la concert, la capătul străzii. Auzisem muzică din stradă, văzusem nişte geamuri. Am fugit acolo, pe Tăbăcarilor, unde erau parcate 2 maşini de pompieri. Lângă ele probabil şoferii. “Ce faceţi, de ce staţi, sunt geamuri înspre stradă. Sunt blocate, am încercat”. Nu-mi venea să cred, m-am dus spre geamuri. Erau blocate cu bca până în partea de sus unde era o gură de ventilaţie. Bca-ul acela care zboară la un ciocan, mi-am spus. N-am înţeles până acum de ce acele geamuri imense n-au fost eliberate de bca şi folosite că intrare în club. Sunt în stradă, nu poate fi invocat accesul dificil.

În piaţă era acum nebunie. Pompieri, smurd, ambulanţe, vânzoleală. Jandarmii făcuseră cordon. Apăruse o maşină de pompieri – centru de comandă, m-am oprit vizavi de ei. “Pregătiţi centrală, care e codul? 131 sau 141? E 131”. Deschid uşi, apasă butoane, învârt 2 foi A4. După câteva minute: “Baai, e 141, am primit eu sms acum”. (poate eu am înţeles greşit numerele, voi însă sper că aţi priceput situaţia). 15 metri mai încolo, lângă roată din spate a unui Smurd, cineva punea cearşaful alb peste un tip chel şi corpolent.

De la încă 100 de metri, prietena care-şi caută soţul ne-a dat prin telefon prima veste îngrozitoare. Am aflat încă una abia a două zi.

Ne-am reîntâlnit afară peste minute bune. Veniseră şi părinţii lui şi alte 2 prietene. Blitzurile şi microfoanele ciuguleau din ei fără milă. Am plecat de acolo să putem să ne privim îngroziţi în linişte.

La 4.10 treceam pe jos, spre casă, pe lângă gardul Casei Poporului. Macarelele de la Şantierul Neamului erau puternic luminate. Nu se poate, mi-am spus, aşa trebuie să fie noaptea, luminate. Apoi am auzit voci, indicaţii de şantier, nu fantasmam, se lucra.

Ei bine, vreau un răspuns şi la întrebarea asta: la ce spital, şcoală, autostrada se construieşte şi noaptea în ţară asta?

Nu vrem demisia, probabil o să vină alţii şi mai nepregătiţi. Aţi fost acolo şi aţi văzut. Vreau să răspundeţi la întrebarea de la început:

Ce-o să faceţi, care sunt paşii în cazul unui cutremur şi cum va pregătiţi oamenii – atât cei care intervin în situaţii de urgenţă cât şi pe noi, cetăţenii. Cum pregătiţi învăţătorii şi copiii din şcoli. Pe cei din instituţii publice, pe cei din blocurile şi casele vechi, pe turiştii care se îngrămădesc cu miile în hrubele din centrul vechi.

Mulţumesc pentru răspuns,Adrian C.

(sursele: stirileprotv.ro. hotnews.ro)