Evenimentul Zilei > Social > Scorniceşti, 18 ani fără „cel mai iubit fiu“
Scorniceşti, 18 ani fără „cel mai iubit fiu“

Scorniceşti, 18 ani fără „cel mai iubit fiu“

„Evenimentul zilei“ deschide astăzi un ciclu de articole despre Nicolae Ceauşescu, dictatorul care sâmbătă, 26 ianuarie, ar fi împlinit 90 de ani.

Avea toate şansele să rateze intrarea în istorie. N-a fost să fie: acum 90 de ani (26 ianuarie 1918), Scorniceştiul a dat un fiu de seamă, pe Nicolae Ceauşescu. Acesta a venit pe lume în familia simplă şi foarte numeroasă a doi ţărani săraci – Andruţa şi Alexandra.

La peste 18 ani de la căderea comunismului, după ce a fost cel mai răsfăţat petic de pământ din România lui Ceauşescu, Scorniceştiul – o mică aşezare tipic oltenească, la câţiva kilometri de Slatina – se zbate în anonimat şi consumă telenovele media. Aici domneşte, neîncoronată, Elodia Ghinescu, avocata dispărută de acasă pentru a deveni regina kitsch-ului mediatic. Elodia – Cioacă a ajuns un cuplu mai în vogă decât Leana – Nicu.

U
n singur revoluţionar

Prima întrebare: a fost revoluţie la Scorniceşti? Oamenii spun că nu-şi amintesc să fi strigat cineva „Jos Ceauşescu!“. Se pare că a existat un singur anticomunist veritabil pe aici, şi ăla „nebun“. „A fost pe dracu’ revoluţie. Unu’ singur a urlat ca să-l dea adică jos pe «Tovarăşu’». Florică lăutarul. Un nebun, un ţigan. A murit“, ne povesteşte unul dintre cei pe care nu l-a deranjat să fie tovarăşi, pe care nu-i deranjează că acum li se spune domni. Îl cheamă Ion, dar pentru că „domn, tovarăş, tot aia e“, o să-l numim „cetăţeanul numărul 1“.

În Scorniceşti, lumea a primit, fără mari speranţe, dar şi fără mari regrete, schimbarea de regim din ’89, „în baza la faptul că nu ştiam noi ce-o să fie“. Regretele au venit cu timpul.

Era mai bine înainte? „Cum să nu fie, că venea din toată ţara să ia de la noi de toate: lua pui, lua lapte, lua ouă“, ne spune „numărul 1“, în timp ce sudează ţigări rare, rare de tot – „Plugarul“. La cofetăriile de aici găseai inclusiv Pepsi şi, ne dau asigurări alţi câţiva cetăţeni dintre cei care cunosc bine problema, „băuturile, atât alcoolice, cât şi răcoritoare era curate, fără nicio chimicală, cum se întâmplă astăzi“.

Dosar-b
eton: nevastă din Scorniceşti

Ianuarie a fost mereu o lună aparte în Scorniceşti. Cum Nicolae Ceauşescu îşi făcuse un obicei de „a da pe acasă“ de ziua sa, bântuia locul de securişti. În timpul anului colcăia de oportunişti veniţi să curteze oltencele din zonă. Mai toate erau partide de excepţie: dădea bine „la dosar“ să ai nevastă din Scorniceşti. După Revoluţie, aceiaşi oportunişti fugeau ca iepurii de aici. Veneau însă hoarde de ziarişti, mai ales străini. „Câţi n-a venit, mă, ca voi? Venea şi vorbea în limbi străine. Acuma s-a rărit de tot. Ne-a uitat lumea“, se plânge Costel, cetăţeanul numă rul 2. „Google-jurnalismul“ pare să fi triumfat şi în Occident.

C
izmarul fără picioare

Se ştie: Ceauşescu a fost calfă de cizmar, de la 11 ani, singura profesie pentru care s-a pregătit. Mai sunt cizmari în Scorniceşti? Florea, cetăţeanul numărul 3, care-şi plimbă cei 75 de ani, pe care nu-i arată, în şaua unei biciclete Pegas, de culoare verde, îşi aduce aminte că a existat un meşter mare de tot în Scorniceşti. Un cizmar mai special, care nu avea picioare, fiind rănit în război şi imobilizat într-un scaun cu rotile! „S-a prăpădit. El era, acuma mai e pe la garaje câte unu’ mai tânăr, da’ e cârpaci. S-a ales praful.“

Florea a lucrat „la fabrică la Slatina, mă ştie şi primarul Nedelea, care şi el a lucrat, care a fost la PSD şi acuma e la PNL, cum trebuie“. A prins multe manifestări cu prilejul zilei de naştere şi a aniversării a nu se mai ştie câţi ani de activitate revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. „Era aşa de frumos în centru, aici, la monument, se strângea toată lumea. Ce de securişti era pe dealuri, pe aici, era linişte“, rememorează bătrânul.

La monument, adică în faţa reprezentării unui soldat jertfit în al Doilea Război Mondial, monumentul mare dintr-un oraş mic.

Concluzia? „Ceauşescu a fost om bun, că alţii uită de unde a plecat. Nu sunt de părere că trebuia omorât, deşi acuma e bine că avem televiziune prin cablu şi OTV, de ne uităm la domnul Dan Diaconescu.“ Elodia pare să fie subiectul preferat de discuţie al tuturor. Nimeni nu crede că Nicolae Ceauşescu mai trăieşte şi că e binemersi, pe o insulă cu Elvis şi Kennedy. Nicidecum: „Ceauşescu a murit, Elodia să trăiască!“.

Crâş
ma, între „Muncii şi „Păcii“

Zice-se că spiritele mari se întâlnesc la cârciumă, aşa că am mers să vedem câteva spirite mari din Scorniceşti. Povestea trecerii de la societatea comunistă la cea consumistă se împleteşte aici cel mai repede. „Café Bar“ se află la intersecţia a două străzi cu nume dragi tovarăşului Nicolae Ceauşescu: Strada Muncii şi Strada Păcii.

Înainte aici era local exclusiv pentru femei. Bărbaţii beau în altă parte. „Nu era ca acuma, să se bea amestecat“, ne lămureşte Costică, cetăţeanul numărul 4 (a nu se confunda cu Costel, cetăţeanul numărul 2!). Cum au trecut anii ăştia? Unanimitate în opinii, ca pe vremuri la congres: au dat faliment fabricile, au venit investitorii, „patronii“, care „te exploatează uneori inclusiv sâmbăta“, au dat salarii mici sau au dat lumea în şomaj. Apoi a venit exodul: copiii au plecat spre Spania şi Italia. Cei mai vârstnici au rămas la „Café Bar“ să-şi amintească de trecut, când „avea grijă statul şi era cum trebuie“. Nu pleacă să muncească în străinătate „pentru că la cincizeci de ani nu te mai angajează nici dracu’, aşa să scrieţi la ziar, da să nu mă daţi cu poză“, conchide cetăţeanul numărul 5, anonim.

Dacă o să întrebaţi oficialităţ le, veţi afla că în Scorniceşti aproape că nu sunt şomeri (media e foarte mică – 2%), dacă veţi întreba oamenii de rând vă vor spune că lucrează pe salariul minim pe economie, că vedem coşuri de sobă pe blocuri pentru că, „dacă iei lemne de trei milioane, te ţine o iarnă şi e mai bine cu sobă decât cu întreţinerea“. Veţi mai afla şi că femeile sunt privilegiate. Ele merg la fabricile de confecţii „şi cos acolo, ce să facă şi ele?“. Cele mai multe s-au consolat aşa. Măcar au unde munci. Au şi o bucurie. „E şcoala bună aici la noi, că trimitea profesori cum trebuie şi unii n-au mai plecat“, ne explică Maria, cu gândul la cei doi copii mici de acasă.

Tinerii au alte probleme. În Scorniceşti a fost o sală de internet, prin centru, pe lângă „Lupul de aur“, dar n-a mers bine şi acum se descurcă fiecare cum poate ca să se „conecteze“. Vor să plece de aici. Până atunci joacă de zor la loto. E premiu mare pus la bătaie, şansa unui nou început, departe de trecutul care n-a trecut şi viitorul care n-a mai venit.

ISTORIE

Tătărăi, localitatea pe care dictatorul
a şters-o de pe harta României

>
Numele localităţii vine de la un fost mare boier – Radu Scornici.

>
În Enciclopedia României din 1940, Scorniceştiul era menţionat scurt: „un sat în Olt, cu biserică de la 1833-1834, reparată în 1894 şi 1907“.

>
Nicolae Ceauşescu s-a născut, de fapt, în satul Tătărăi (Tătarii răi), care făcea parte din comună, până când dictatorul a decis raderea sa de pe faţa pământului, „pentru a i se pierde originea“, cum spun localnicii. În limba tătară, „Ceauş oglu“ înseamnă „fiu de slugă“.

>
După 1965, economia multilateral dezvoltată din urbea oltenească a „iubitului Conducător“ a explodat: s-au deschis fabrici de confecţii, de bere, de brânzeturi, întreprinderi de piese şi subansamble auto, abatoare, s-au ridicat blocuri, s-au înghiţit comunele limitrofe.

>
14 şcoli (inclusiv un liceu agroindustrial), un spital, un muzeu, 15 (!) biblioteci şi 5 cinematografe au fost în Scorniceştiul ceauşist; în 2003, spitalul a fost „retrogradat“ de la unul generalist la unul de pneumoftiziologie.

>
Stadionul pe care a evoluat „făcând cinste întregului judeţ“ FC Olt Scorniceşti (pe care a condus-o „spre cele mai înalte culmi ale succesului“ şi Mitică Dragomir, actualul preşedinte al Ligii Profesioniste de Fotbal) are 20.000 de locuri, deşi localitatea n-a numărat niciodată mai mult de 13.000 de oameni. Echipa la care cândva au jucat Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu sau Dorinel Munteanu e astăzi doar o amintire frumoasă a microbiştilor, care-şi amintesc că, la un meci cu Steaua din 1989, Marius Lăcătuş i-a dat un pumn în gură „tovarăşului Nanu“, un anonim aflat în conducerea clubului din Olt, „de i-a sărit lu’ Nanu basca din cap şi mucii din nas“. Ce-a fost atunci… Microbiştii din Scorniceşti au şi un ţap ispăşitor pentru prăbuşirea echipei: „Cornel Dinu (pe care l-a prins Revoluţia în postul de conducător al oltenilor – n.r.) ne-a nenorocit!“. Prin oraş umblă zvonul că Gigi Becali vrea să cumpere arena, să facă în locul ei vile.

>
Scorniceştiul a fost declarat oraş, târziu, în 1989. O legendă spune că însuşi Ceauşescu s-ar fi opus, fiind obsedat de latura agricolă a aşezării, alta că dictatorul român ar fi pierdut un pariu cu dictatorul bulgar Todor Jivkov – care-şi face primul oraş localitatea natală. Jivkov a declarat Pravatul oraş în 1983.

>
Astăzi există aproximativ 20 de firme de confecţii care absorb grosul forţei de muncă a localităţii, care e de circa 4.000 de oameni (peste 70% dintre angajaţi au salariul minim pe economie!).

>
Pe pagina de internet a primăriei din Scorniceşti, numele lui Nicolae Ceauşescu nu figurează nicăieri.

>
În fiecare zi, casa părintească a fostului dictator (acum aflată în grija lui Emil Bărbulescu, nepotul dinspre soră) este vizitată de circa zece turişti, în special străini.

>
300-400 de milioane de lei vechi costă un apartament cu două camere în Scorniceşti. (Vlad Stoicescu, Adrian Grama)

BEŢII CU „PRIMUL FIU AL COMUNEI ŞI AL ŢĂRII“

În satele de lângă Scorniceşti, oltenii
îşi ostoiesc nostalgiile la un pahar, în faţa tablourilor cu „Tovarăşii mult-iubiţi“

Satul Şuica e la o aruncătură de băţ de Scorniceşti, ce-i drept, o aruncătură destul de dificilă, în pantă. Localitatea nu-i mare, să tot fie o sută de familii. Farmecul aşezării îl dă cârciuma „principală“, vestită printre iubitorii de spirtoase atât din deal, cât şi din vale. Şi, posibil, chiar mai departe, pentru că nu se mai ştie când au venit aici nişte domni de la Bucureşti, „de la ziar“, să vadă minunea: birtul are pereţii împodobiţi cu postere-tablou din care tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu zâmbesc maselor de oameni ai muncii. Cei doi nu sunt singuri. Dictatorilor le străjuiesc nemurirea versuri de Adrian Păunescu, mici mostre „satirice“ chiar la adresa consumatorilor (inclusiv un loc special „de dat cu capul“), precum şi avertismentul că au prioritate la servit cei care plătesc „în numerar“.

Ideea de marketing agresiv cu chipul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu i-a venit chiar patronului, Vali Bilan. Despre „nea Vali“ circulă tot felul de vorbe, cum că înainte de Revoluţie a fost ospătar destoinic (umblă şi acum cu obrajii mereu proaspăt bărbieriţi). După „evenimentele din 1989“, gura slobodă a lumii spune că s-a implicat activ în economia de piaţă („cine ştie cu ce bani?“), luând-o pe calea morăritului, că a strâns avere multă şi, „în principiu, are tot ce are nevoie“.

Şuicanii exprimă toate astea criptic, printr-o expresie cu înţeles greu de dibuit, devenită un miniproverb local: „orice cal ajunge gloabă, aşa, ca Vali Bilian“. Localul n-are nume. Patronul recunoaşte cu o sinceritate de şcolar: „Nu m-am gândit şi la asta“. Totuşi, nu e exclus ca absenţa unei firme să fie legată de faptul că birtul e „asociaţie familială, caz în care, legal, nu se impune niciun nume“. Vadul e asigurat: cârciuma tapetată cu chipul lui Nicolae Ceauşescu e chiar vizavi de biserică şi are la intrare o cruce! „Aşa am pomenit-o în pământ, e turnată în beton, n-am putut s-o scoatem“, ne explică un sătean cu alură de dac, desprins din gravurile cu „tarabostes“.

Lenin, Hitler
şi alţi „comunişti“

În cârciuma unde nostalgia e la ea acasă, închină pahar după pahar, sub privirile îngăduitoare ale familiei Ceauşescu, „ăl mai bun din toată Şuica la rummy, table şi şah“ – nea Vergilică, fost secretar de partid, actualmente pensionar, „pasionat de Karpov şi Kasparov, care acum e băgat inclusiv în politică la nivel înalt, la ruşi“. Nea Vergilică se laudă cu pensia frumoasă din care îşi permite multe: „beau zilnic doar ce vreau io: rachiu, zaibăr, bere“. Îi place „să stea la masă“ cu Nicolae Ceauşescu. „Mâine de s-ar face iar, mâine intru în partid. Da’ nu se mai face“, spune el, după care oftează adânc şi confuz: „Lenin, Stalin, Hitler, Bonaparte, Napoleon, Mussolini, ăsta din Irak, Saddam, s-au dus dracu’ toţi comuniştii…“.

Plecarea din Şuica se face anevoie, pentru că sătenii sunt obsedaţi că sunt pozaţi şi înregistraţi „cu casetofonul“, iar unul, mai recalcitrant, a trecut la ameninţări fără echivoc: „Vă ia mama lu’ ăla dacă îmi filmaţi iapa!“. Am întâlnit însă şi şuicani excesiv de amabili care, cu gesturi largi, vânătoreşti, ne-au îndemnat să tragem pe dreapta pentru a ne avertiza şugubăţ să avem atenţie că „ni se învârte roata“. Maşinile trec rar pe aici. Cele mai multe se duc la oraş, la Slatina, sau chiar la Piteşti. Trec rar şi nu se mai întorc niciodată. Şuicanii beau cu Nicolae Ceauşescu şi, „una, peste alta, tot e bine“.

POVEŞTI

Cum era să dea Ceauşescu foc la casă

Fiecare locuitor din Scorniceşti pare să ştie o istorie cu Nicolae Ceauşescu, pare să-l fi întâlnit măcar o dată, să-i fi strâns mâna, să-l fi văzut făcând câte şi mai câte. Cetăţeanul numărul 6, Manole, bagă mâna în foc că la o aniversare, prin ’86-’87, Ceauşescu era răcit, „l-am văzut eu suflând nasul în batistă“. Toţi se înghesuie să ne conducă la casa unde a copilărit dictatorul. „E albă, frumoasă. Se aude că avea tunel subteran care dădea într-o casă mai mare, de lângă, să meargă el şi Elena pe dedesubt, să nu-i mai ştie lumea.“ Vorbe. Casa e acum în grija nepotului lui Ceauşescu, Emil Bărbulescu. „Li se stinge neamul, e blestemaţi, Emil, săracu’, a mai rămas“, vuieşte Scorniceştiul. O istorie spune că, în copilărie, Nicolae şi fraţii săi au vrut să dea foc la casă ca să-l oblige „pe ăla bătrân, pe Andruţa, să facă alta mai nouă, mai frumoasă“. Nu se mai ştie de ce nu şi-au dus planul la îndeplinire.