Uneori, prieteniile se îmbălsămează singure. N-au nevoie de serviciile vreunei firme de pompe funebre. Apare un moment, când, dintr-o cauză sau alta, legătura – odinioară frânghie sau odgon – începe să se subţieze din ce în ce mai tare, până când devine un fir de aţă abia vizibil, numai bun de rupt de o adiere de vânt vizând caracterul.
Mi s-a întâmplat zilele trecute. O spun, fireşte, nu fără a-mi exprima perplexitatea. Dar nu-mi pasă, fiindcă, aşa cum ştim din cărţile de învăţătură, consternarea nu ţine cont de vârstă. Naivitatea rămâne vioaie chiar şi pe buza gropii, un pic înainte de „Veşnica pomenire!”.
Bref: iată cazul! Acum o săptămână, i-am încredinţat unui prieten, cu care sporovăiam despre una-alta, câteva fotografii făcute anul trecut la casa din 8, rue François Pinton, de la Paris, în care au locuit până la moarte Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Şi i-am spus: „Uite în ce hal a ajuns un bun de patrimoniu al culturii române!”. Cu gândul, bineînţeles, la cum să-mi construiesc strategia unui articol de presă, pe care, apoi, să-l public undeva, cât mai repede cu putinţă. Ok?... Până aici, e limpede?
Dar nu mică mi-a fost mirarea când mi s-a adus la cunoştinţă, de către terţi, că „amicul” folosise acele fotografii într-o emisiune a unui post de televiziune unde e foarte des invitat. Dar, pe care – ghinion, cum ar spune cineva! – eu nu-l urmăresc. Şi, să vedeţi coincidenţă! La aceeaşi emisiune, a fost invitat şi ministrul culturii, căruia i s-a oferit pe tavă subiectul, cu fotografii cu tot. Astfel, gestul meu de intelectual naiv, împărtăşit unui prieten, devenise un caz intrat în dezbatere naţională, un „scoop” adică. Fără ştiinţa mea. Şi, fireşte, fără voia mea.
Apostrofându-l pe căi virtuale, i-am atras atenţia că n-a procedat corect, că este nu doar o încercare de fraudă, asumându-şi copyright- ul pe nişte „produse” intelectuale ce-mi aparţin (de fapt, nici nu mai era tentativă, era deja fapt împlinit!), dar şi o trădare a relaţiei noastre de amiciţie. Şi-a cerut scuze, folosind un cenuşar întreg.
Peste două zile, ne-am văzut, dar n-am observat din partea lui nici o încercare de reluare a subiectului, cu scuzele face-à-face (cum se face între gentlemani!), şi nici vreun rest scos cu forcepsul din depozitul lui personal de căinţă. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi, cu toate acestea – mă scuzaţi că vă reţin! – nu eram nici pe departe de sfârşitul aventurii…
Peste încă două zile, aveam să constat, cu aceeaşi uluire (care e deja prinsă cu agrafă în dosarul cu titlul: „Din stupefacţiile mele”!), că subiectul este reluat într-o prestigioasă revistă literară şi este sprijinit de o fotografie care se aflase – cum altfel? – printre cele şase trimise prin mail amicului. Şi, fireşte, tot fără nicio menţiune privind numele autorului fotografiilor.
Acum, sigur că n-am să fac decât în treacăt referire la o maximă a poetului Alfred de Vigny – „Destinul conduce jumătate din viaţa unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul” – dar, în schimb, o să le reamintesc beneficiarilor „scoop”-ului că „Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte” (Nicolae Iorga).
Dincolo însă de toate aceste „răutăţi şi mici scandale” – la urma urmei, viaţa se poate trăi şi cu mai puţini prieteni, nu cu toţi! – grija mea rămâne una singură.
Vă rog frumos, dacă se întâmplă cumva şi primiţi şase fotografii cu casa din 8, rue François Pinton, de la Paris, în care au locuit până la moarte Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, să ştiţi că nu eu vi le-am trimis…
Recomandările noastre
