Că Octavian Hoandră este un meșteșugar dăruit al cuvântului românesc pe care nu ostenește a-l supune diferitelor „temperaturi” ale gândului său, călător neobosit printre idei și întâmplări, cu scopul mărturisit de a „forja” în fața cititorului o realitate dincolo de aparențele cotidianului, reprezintă de la o vreme pentru mine, dacă nu o axiomă, sigur o presupoziție ce se validează ca în matematică prin ea însăși; fiecare editorial îl confirmă din perspectivă literară pe cel precedent.

Mi-a devenit un plăcut obicei să-i citesc editorialele în care conviețuiesc, în bună pace, resortul proustian al nostalgiei trecutului, irecuperabil forever, cu ironia închipuită ca terapie împotriva prostiei, mitocăniei, falsității, într-un cuvânt, al alienării umane în această lume unde comoditatea virtualității a lăsat fără „corporalitate” sufletul, golindu-l de nelipsitul vibrato al sentimentului. Căci adevărat este, cum ne îndrumă Schopenhauer, că arta este frumusețe în materie sensibilă și singura ce ne salvează de obsesia atavică a morții.

Deunăzi, amicul nostru de idei a lăsat să-i „pogoare” privirea asupra unei imagini în care șeful Guvernului și alți miniștri își consumau mediocritatea existențială răsturnați în fotoliile puterii îngurgitând niscai băuturi alcoolice și pufăind unii dintre ei țigarete și trabucuri, dând fumurilor vanității și complementul fizic al arderii tutunului, întru sărbătorirea, cu iz aniversar, a primului- ministru.

Scena, o combinație grotescă, între o caricatură a lui Honoré Daumier și un tablou a lui Hieronymus Bosch (desigur, pentru protagoniștii scenei, precizăm că este vorba de pictorul flamand și nu de firma germană cu același nume, producătoare de aparatură electrocasnică și baterii auto) a trezit în rândurile publicului românesc reacții  diferite, de la stupefacție, ironie, până la revoltă și blam. Aceste reacții legitime nu erau ecoul neapărat al unui „purism” comportamental sau al unei educații rigide construită pe opțiuni dihotomice de tipul „ceva este întodeauna bun, ceva este întotdeauna rău”, românii având o mai flexibilă atitudine acțională și neadăpostind în spațiul cugetului lor ideile absolute și acțiunile definitiv radicale. Ceea ce a deranjat maxim era acea imagine în cabinetul primului-ministru ce confirmă, prea brutal și prea direct, parabola după care conducătorii predică apă și beau vin și validează, din nou, zicala latinească Verba docent exempla trahunt.

După luni de claustrare totală, uneori greșit dispusă ori motivată, în care cuvântul de ordine a fost nu socializați, într-un fel abandonați-vă condiția umană (umanitatea nu este ilustrarea izolării, iar societatea omenească, prin definiție, înseamnă reunire) când unii indivizi au fost terorizați de „ordinele științifice” ale unor medici deveniți „temniceri”, încântați că adevărul lor constituie legi pentru comunitate, a te distra, cum a făcut-o primul-ministru cu ciracii săi, „survolând” realitatea și punând între paranteze binele și răul, așa cum Ion Barbu o făcea în poezia sa Isarlîk, este o palmă dată cu disprețul seniorului pe obrazul „mâncat” de disperare și de frică al supusului.

De aici, poate, comentariile unor concetățeni, pe bună dreptate înfuriați de această întâmplare care aducea prea mult aminte de proverbul latinesc „Quod licet Iovi non licet bovi” (ce este permis lui Jupiter nu este permis boului).

Totodată, se verifică imensa ipocrizie a așa-zisei empatii cu poporul a suferinței, egal și permanent împărtășită cu fiicele și fii neamului de către niște conducători a căror prezență butaforică pe scena publică nu este egalată decât de deriziunea actelor politice înfăptuite.

Ei bine! Alături de mulți compatrioți am întors deja pagina cu poza în chestiune, numărând încă o zi și o nouă întâmplare pe care istoria contemporană a României le consemnează cu o ortografie strâmbă, cu un lexic sărăcăcios și sărăcit, subliniind, parcă, împotrivirea fățișă la valorile adevărului, binelui și frumosului. Nu aș fi fost, probabil, împăcat cu această fatalitate de rău augur ce ne este zilnic servită la camera de izolare, dar într-o revoltă consumată în tăcere, aș fi continuat să călătoresc în lumea încă liberă a ideilor și bucuriilor mele. Era probabil un mod laș de a părăsi Agora înainte de a lupta pentru binele pe care îl concep pentru neamul românesc.

Și totuși, cuvintele lui Octavian Hoandră m-au incitat nu numai prin savanta combinație a figurilor de stil, prin schimbarea registrului narațiunii sau chiar prin plasticitatea cvasi cinematografică a relatării ci, mai ales, prin substanța ideilor care-i vertebrează scriitura. Aceste idei m-au contrariat într-o măsură, m-au amuzat teribil într-o alta și m-au pus necondiționat pe gânduri.

Folosind cu predilecție figura de stil a comparației pe care o upgradează în aceea a alegoriei, Octavian Hoandră încearcă să ne compună din „bube, mucegaiuri și noroi” în formula versului arghezian, realitatea întâmplării de la Guvern pe care, cu o anumită ironie, o închipuie drept un banchet platonician în care figura premierului ipostaziază un „Socrate” al timpurilor noastre, curajos în fața blamului public, indiferent la judecata poporului, convins de justețea puținelor sale idei, prea sigur de sine și refractar la îndoială, opac la alternative.

Recunosc că în calitatea mea de fervent cititor al Dialogurilor lui Platon, (Banchetul - Despre dragoste, alături de Phaidon - Despre suflet este unul din favoritele mele) că această comparație, chiar dacă exprimată în cheie ironică m-a făcut să tresar, iar starea de agitație produsă îmi era indusă și de imaginea celebrului tablou al lui Rafael Sanzio, Școala din Atena, în care Platon este înfățișat având chipul lui Leonardo da Vinci. Acest tablou a transmis umanității, între altele, că înțelepciunea și cunoașterea sunt și trebuie să fie opera comunității umane și, mai ales, să servească acesteia, nu să „răsfețe” egoul unor indivizi care își celebrează ostentativ  calitățile, își autodedică ode și își servesc doar propriile nevoi și interese.

Pornind de aici și împărtășind, în bună măsură, observațiile lui Octavian Hoandră, nu pot să nu exprim, deschis și tranșant, o opinie, lăsând doar pe seama clar- obscurului ironiei comparația lui Ludovic Orban cu Socrate. Mă despart hic et nunc de amicul Hoandră întrucât între premierul României și Socrate singura asemănare este cea biologică, al apartenenței la același sex. În rest, să lăsăm cititorii să compare.

Astfel: Socrate înfruntă moartea, Orban doar un virus în a cărui acțiune letală nu crede; Socrate își apără convingerile cu prețul vieții, Orban nu are convingeri, eventual doar dacă le echivalăm cu obsesiile și cu ideile fixe; Socrate dorește și militează pentru desăvârșirea umană, Orban este străin de concept; Socrate este primul elev înscris la școala cunoașterii -„știu că nu știu nimic”, repeta, adesea, filosoful- Orban nu s-a înscris niciodată la această școală; Socrate trăiește pentru idealurile sale, Orban pentru oportunități; Socrate crede în democrație și atunci când acceptă verdictul Aeropagului, Orban nu crede în democrație pe care o folosește doar ca obiect de recuzită la balul electoral.

Mă despart, oarecum, de Octavian Hoandră și în privința spumoaselor sale relatări despre femeile politician din România, pentru că eu socotesc misoginismul ca fiind cea mai importantă cauză ce a determinat  ca reprezentantele femeilor în politică să arata, câteodată, așa cum le descrie amicul meu. Cavalcada seducției ce a substituit convingerile ferme, tăria de caracter, lupta pentru idealuri a avut la origine și atitudinea condescendentă a bărbaților politicieni care au privilegiat evaluarea colegelor din politică, pe criterii străine valorii politice, preferând meritocrației selecția după nuri.

Rămâne ca în viitorul mai apropiat, societatea românească să facă alegerile potrivite care să îi conserve ființa națională, să îi înalțe virtuțile, să îi îmbunătățească traiul comunitar și al indivizilor, să îi garanteze durabilitatea în timp.

Până atunci, dragă Octavian Hoandră, nu pot să îmi reprim exprimarea profundei dezamăgiri că nici măcar propunerea de celebrare a Centenarului încheierii și semnării Tratatului de  la Trianon -actul de naștere al României Mari, opozabil erga omnes întregului mapamond- prin adoptarea unei legi cu acest obiect- nu a găsit susținere ci, paradoxal, împotrivire la nivelul primei demnități din statul român.

Ce trist!!! Astfel, va trebui și generația noastră să se alăture atât de multor generații de români indignați, înjosiți, batjocoriți, repetând peste decenii cu durere nevindecată vorbele de odinioară „Bună țară, rea tocmeală". O frățească strângere de mână peste Carpați, din partea unui compatriot și amic de idei,

Alexandru Athanasiu