Evenimentul zilei continuă, astăzi, serialul „Satul românesc în epoca globalizării”. Ținta reportajului este localitatea Negreni, unul dintre zecile de sate din Teleorman în care oamenii trăiesc exclusiv din agricultură, în România aceea paralelă de care nu vrem să știm și pe care o tratăm ca pe mărul stricat din panerul cu fructe coapte. Pentru că, da, există două Românii, chiar dacă se găsesc destui promotori ai unei concordii sociale false care cer să nu mai facem disocieri de acest gen. Ori, a nu delimita o stare de fapt negativă de una pozitivă, înseamnă a nu o înțelege, ba chiar a-i ignora existența. Popasul meu în Negreni nu a fost întâmplător. Particularitatea acestei localități constă în faptul că peste jumătate dintre locuitori sunt văduvi sau văduve.

Nici norii ce urcă în trepte rotunde - convectiv, acoperind ca niște temple mișcătoare și iluzorii cerul, agățați de acesta, supuși lui -, nici viața ce tristă salută din treacăt – de pe la porți dărăpanate și năpădite de buruieni - nu pot să știrbească din măreția cu care ne întâmpină astăzi natura. Căci natura, care nu este altceva decât o coincidență, - fericită de altfel - are acest dar al noului, al imprevizibilului, încât, de multe ori, pare să improvizeze. Câteodată este sălbatică, alteori, când își forțează limitele estetice, devine magică. Ai zice că știe și ce ne place, și ce ne sperie.

Astăzi, însă, las perdelele de ploaie în spatele meu și mă bucur de mireasma pământului reavăn, proaspăt plouat, de flora care țâșnește nebună după aversele ce n-au mai contenit în ultimele săptămâni. E o situație ciudată, pentru că, în miezul Câmpiei Române, verile sunt, de obicei, irespirabile.

Începi să te întrebi ce duh al răului ne ține închiși pe noi, cei din orase, în birouri, în fața unor mașinării prin care încercăm să controlăm lumea, ori muncind ca salahorii pe șantiere urbane, spre a ridica alte și alte clădiri de birouri, captivi în nadușala asfaltului și a betonului, într-o lume sintetică, plasmuită din reguli false și ambiții perfide.

Ulițe goale, peisaj dezolant

Satul Negreni pare departe de orice loc, dar e aproape de oriunde vii. Caut biserica, pentru a strânge informații, dar șoseaua, care cotește ca un bumerang, mă scoate pe partea cealaltă a localității și se termină brusc, la marginea unui lan de porumb. Întorc și mă uit după cineva care să îmi dea niscaiva indicații, dar Negreniul pare nelocuit. În cele din urmă, îmi iese în cale un copil care mă trimite „în vale”. După câteva manevre dificile, mașina reușește să coboare pe un drum cioplit de torenți și ajung întrun căuș ascuns între niște dealuri, a căror existență n-o bănuiam. Prea târziu! Preotul plecase, iar în jur, nici țipenie de om. Peste câteva secunde, însă, reapare copilul, alergând, tropăind cu ecou.

„Mai e o biserică sus. Vă duc eu”, îmi zice și se plantează, cu tupeu, în mașină. „Cum te numești?”. „Ion”. „Și câți ani ai?”. „15”. Pesemne că e la liceu. Da’ de unde! Îmi spune că a rămas repetent trei ani la rând și a renunțat. Pentru că maică-sa a plecat definitiv deacasă, e crescut doar de tată. „Cu ce se ocupă?”. „Culege prune pentru țuică”. „Vinde?”. „Nuuuuu... O bea el...”.

„Nu-i mai dați bani. Mai bine ajutați-mă pe mine!”

Pornim și, după ce suntem blocați câteva minute de o vacă enormă, care mesteca liniștită pe mijlocul drumului, blocându-ne accesul, zărim turla bisericii Negrenii de Sus, aceeași construcție clasică, întâlnită în mai toate satele din sudul țării. Fatalitate! Preotul plecase de 10 minute, dar bucătăresele parohiei ne asigură că se va întoarce în scurt timp. Scrutez, din nou, satul, în căutarea cuiva, dar nu găsim decât o fetiță, frumoasă ca o zi primăvară. Se apropie de mașină și îl vede pe Ion. Începe să-l certe. „De ce nu te speli? Nu vezi ce picioare murdare ai? Nu vezi că e apă pe toate șanțurile? Când plouă, scoate picioarele la streașină. Se spală singure! Puți a bălegar! Ai primit o grămadă de lucruri de la biserică și tot pantalonii ăștia jegoși în porți. Ce-s alea în picioarele tale? Aia e încălțăminte?”.

Ion lasă capul în pământ, rușinat. Mi se face milă și îi dau trei lei, pe care îi găsesc mototoliți în buzunar. „Cumpără-ți ceva de la magazin”. Fetița protestează. „Nu-i mai dați bani. Mai bine ajutați-mă pe mine, că sunt săracă. Stau într-o casă cu două camere, cu mama și cu încă doi frați. Uite acolo, unde e geamlâcul acela albastru”. O cheamă Marilena și e în clasa a opta, iar mama ei este văduvă.

Cimitirul, singura legătură cu realitatea

Pe drum apare o bătrână, cocârjată, sprijinindu-se în baston. O abordez cu un salut cam exagerat, care o miră, apoi o iau la întrebări. „Ce faci, mamaie? De unde vii?”. „De la cimitir, mamă. Am fost pe la răposatu’, i-am dus niște flori...”. „Nu vă ajută nimeni?”. „Cine să ne ajute, maică? Jumate’ din sat suntem văduvi sau văduve. Abia ne mai ducem zilele... Suntem atât de singuri și de disperați, mamă, încât încep să bată singure clopotele bisericii de atâta tristețe...”.

De altfel, clopotele bisericii sunt singurele lor liante cu realitatea. O sursă de informare care anunță decesul câte unui vecin. În fața ogrăzii bătrânei tronează o fântână veche, din aceea cu roată, care abia se mai aține pe niște drugi jerpeliți. Mă vede curios și mă poftește în curte. Casa pare părăsită, gata să pice în orice moment. Un cocoș alb, fălos, își strigă parcă și el singurătatea, la câteva minute o dată. O fi și el văduv, pentru că, în afară de doi câini costelivi, nu mai e nicio orătanie prin preajmă.

Săraci, dar ospitalieri

Încerc să găsesc de la tanti o explicație pentru singurătatea locuitorilor, dar povestea e simplă, clasică. Tinerii sunt plecați la București sau în străinătate, iar bătrânii se sting natural, pe rând. Așa s-a ajuns la situația inedită ca jumătate din populația satului să fie compusă din văduvi și văduve!

La un moment dat, bătrâna se cațără sprintenă pe o scară și dispare în șură. Se întoarce cu un ciubăr plin cu ouă de găină. „Ia-le tu, mamă. Că eu nu mai am curent și nu le mai pot ține în frigider. Oricum, eu nu pot mânca ouă... Lui bărbati-miu îi plăceau. Dumnezeu să-l ierte! Mâine se fac patru ani de când s-a dus. Săracul...”. Bătrâna intră în casă și se întoarce cu o lumânare aprinsă și cu o pâine aburindă abia scoasă din cuptor. Mi-o dă în timp ce își ridică pestelca pentru a-și șterge o lacrimă rătăcită la colțul ochiului. „De sufletul lui...”.

După un „bogdaproste” ieșit timid, dar sincer, din glasul meu, mă îndrept spre mașină, acolo unde mă așteaptă puștiul repetent, mâncând o înghețată de un leu. De ceilalți doi lei le va cumpăra înghețată și fraților lui. Îi dau și ouăle, și pâinea primită cadou. Să le ducă acasă, la familie...

Pe șosea trec agale alte femei bătrâne, cu privirea pierdută, cu baticele trase peste frunți. Poveștile lor se aseamănă izbitor. Sunt văduvele satului Negreni... Dar și mai trist este faptul că fenomenul s-a răspândit și se întâlnește în tot mai multe așezări rurale din România.

 

Preotul Cristian Danu:  „Credința nu înseamn habotnicie, ci echilibru”

Preotul Cristian Danu are ochii mai albaștri decât cerul. Pare hărăzit să fie cel care face legătura între Dumnezeu și oameni. Îl provoc la o mică discuție și acceptă pe loc, deși nu ne-am anunțat sosirea.

Evenimentul zilei: Lumea mai crede în Dumnezeu? Cum sunt oamenii din sat? Sunt împăcați cu El, îl simt?

Cristian Danu: Oamenii au fost credincioși dintotdeauna. Credința nu piere. Ea se regăsește în sufletul omului, mai mult sau mai puțin. La modul că este lucrătoare sau nu. Este vie sau nu este vie, cum a spus Sf. Apostol Pavel. Dar de când am început să lucram aici și să îi apropiem pe copii prin aceste fapte bune pe care le facem, prin construirea centrului social, prin ce le oferim noi - o masă caldă, zilnic - și copiilor, și bătrânilor, la domiciliu, oamenii s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, au devenit mai credincioși, mai uniți și sunt mai săritori la acțiunile pe care le întreprindem aici.

- Este importantă Biserica în comunitate? Este un liant între oameni?

- Categoric, biserica este totul. Pentru că, prin ea, Dumnezeu lucrează, ea este legătura dintre cer și pământ. Este fundamentală, vitală. Biserica încă îi mai ține pe oameni. Prin Biserică, noi înțelegem mila lui Dumnezeu, care Dumnezeu o revarsă asupra oamenilor gratuit. Sau harului lui Dumnezeu, adica ajutorul dat de Dumnezeu, practic, puterea Lui sfințitoare care se revarsă asupra oamenilor, ca ei să aibă puterea să își îndeplinească lucrarea pe pământ.

- De câți ani ați început să lucrați aici?

- Eu sunt aici e 20 de ani. În august împlinesc 20 de ani de când sunt preot aici. Și pe parcurs am lucrat, dar pentru că înainte nu era atât de ușor să ajungi la inimile oamenilor. Am lucrat în mod clasic. Am strâns bani, ba din sat, ba de la cunoștințe din alte orașe. Ofeream copiilor ajutor, dar le ofeream din buzunar, după puterea mea. Acum, de când a apărut acest mijloc de informare în masă, Facebook, pot spune ca altfel stau lucrurile și avem alt spor. Ne putem face cunoscuți și primim susținere din partea oamenilor.

- Aveți sponsorizări?

- Nu avem sponsorizări de la firme mari. De fapt, nu avem nimic garantat. Ajutoarele apar după cum bunul Dumnezeu îngăduie. Pentru că omul propune și Dumnezeu dispune. Deci, dacă Dumnezeu știe că este de folos acum, acum îți dă. Dacă este de folos peste un an sau doi, atunci va da. Numai că important este ca noi să fim preocupați în a-i sluji Lui. Și nu-L putem sluji in mod direct, îl slujim slujindu-le oamenilor.

- Cam câte suflete sunt în sat?

- Sunt puțini oameni. Sunt aproximatv 300 de suflete, copii și bătrâni. Cred că în jur de jumătate, cam 150, sunt văduvi și văduve. Prin munca și lucrarea mea, eu le ofer copiilor activități educative. Se organizează meditații la limba română. Chiar doamna profesoara de română, direcorul școlii din comună, face cu ei aceste lecții. Mai avem o fată tânără de liceu care face cu ei lecții de engleză.

 - De ce au rămas atât de mulți văduvi și văduve? Care este fenomenul?

- Tinerii au plecat majoritatea la oraș. În București, au plecat la muncă. Aici nu sunt locuri de muncă. Avem o singură fabrica de pâine, la nivel de comună, care oferă locuri de muncă stabile.

 - Ce reparații faceți acum la biserică?

- Acum am refăcut pardoseala din biserică, pentru că era veche, spartă. Am rezolvat cu încălzirea centrală, cu igrasia. Am reparat pereții, în special pe cel din partea de nord, de la miază-noapte, unde era umbră tot timpul și era mereu umezeală. De când am venit eu aici am tot lucrat. Aici, înainte, veneau doar preoți suplinitori de la alte parohii. Așa erau vremurile pe atunci... Și veneau doar pentru a face serviciile de care oamenii aveau nevoie - înmormântări, parastase, foarte rar câte o simplă liturghie. Iar ei nefiind stabili aici, nu aveau timp sau posibilitatea să strângă bani, să se ocupe, sa renoveze, să repare. Când am venit eu, în 1998, a fost nevoie de multă muncă. I-am dedicat viața acestei parohii. A trebuit să mai lucrez și suplimentar pentru a-mi putea susține și eu familia. Și eu am 3 copii și a trebuit să lucrez suplimentar – am lucrat în agricultură, apoi ca profesor de religie la un liceu din Alexandria, apoi am lucrat și în București, în mediul privat. Este foarte important să ți se permită să lucrezi suplimentar, pe lângă biserică.

- Biserica de când este?

- A fost construită în anul 1857, anul trecut a implinit 160 de ani. A fost construită pe locul altei biserici mai vechi, care era o biserică din lemn.

- Și ce hram are?

- Hramul principal pe care l-am găsit aici e Adormirea Maicii Domnului, iar al doilea hram pe care l-am pus noi este Sf. Spiridon, hram de iarnă. A fost o întâmplare minunată prin care am considerat că este bine să îl luăm ocrotitor pe Sf. Spiridon.

- Tinerii vin la biserică?

- Parinții copiilor sunt cei care vin la biserică. Dar copiii sunt din cele două sate. Dacă ar fi dintr-un sat, ar fi prea puțini - în jur de 25 de copii. Dar din două sate, sunt vreo 50 de copii de care ne ocupăm. Mă refer la cei care merg la școală. Avem aici sala de studiu, iar la etaj avem un cabinet de informatică. Dacă ar fi să îi luăm în calcul pe cei mici, ar fi cam 100 de copii în cele două sate. Părinții copiilor vin, ajută, sunt săritori, dar sunt preocupați cu munca. Biserica noastră a fost tot timpul aproape neîncăpătoare - bătrâni, tineri, dar în special copii. Părinții, din păcate, nu prea vin și nu merg pe aceeași linie, după cum facem noi, în ceea ce privește educația copiilor lor. Adica nu construiesc... Ei nu construiesc. Dacă eu le transmit ceva, îi învăț să muncească, să fie serioși, să își depășească propria condiție, dacă eu le spun lucrurile acestea, ar trebui ca ei să le repete acasă, să le dea drept exemplu. Copiii trebuie să înțeleagă că totul este pentru binele lor.

- Da... Este important să meargă pe linia această morală...

- Așa e. Eu, în momentul de față sunt mulțumit de saltul pe care l-am făcut în ultimii 4 ani - pentru că le oferim o masă, pentru activitățile educaționale, pentru faptul că le și serbăm zilele de naștere.

- Ce vârstă aveți?

- Am 39 de ani, fac 40 în luna decembrie, chiar in ziua de Sf. Nicolae.

- Deci de la 20 de ani sunteți...

- Da, la 19 ani jumătate am fost hirotonit, imediat după seminarul teologic din București, apoi am făcut facultatea și masterul la frecvență redusă.

- Ce înseamnă, totuși, credința adevărată? Am întâlnit oameni care o fac pe jumătate…

- Credința nu înseamnă să fim habotnici, ci să fim echilibrati. N-am încurajat habotnicia niciodată…

Simfonia sufletelor desperecheate

La ieșirea din biserică, mă întâmpină un soare fierbinte. Plec spre București, dar nici nu ies bine din sat că cerul se învolburează brusc. Arborii încep să freamăte a spaimă, iar tunetele se aud tot mai răspicat. Nu trece mult și începe o ploaie biblică, iar din asfaltul încins țâșnesc aburi, ca într-un joc al ielelor știut numai și numai de această vară îndărătnică. Opresc, pentru că grindina este pe cale să îmi spargă parbrizul. După 15 minute de coșmar, ploaia se oprește ca prin farmec, cu tot alaiul ei de fenomene electrice. Din depărtare nu se mai aud decât clopotele bisericii din Negreni... E simfonia sufletelor desperecheate din satul văduvelor...