Satul VĂDUVELOR - simfonia SUFLETELOR DESPERECHEATE. Cel mai TRIST LOC din „România PARALELĂ”
Editura Evenimentul si Capital

Satul VĂDUVELOR - simfonia SUFLETELOR DESPERECHEATE. Cel mai TRIST LOC din „România PARALELĂ”

Autor: | | 0 Comentarii | 4540 Vizualizari

Evenimentul zilei continuă, astăzi, serialul „Satul românesc în epoca globalizării”. Ținta reportajului este localitatea Negreni, unul dintre zecile de sate din Teleorman în care oamenii trăiesc exclusiv din agricultură, în România aceea paralelă de care nu vrem să știm și pe care o tratăm ca pe mărul stricat din panerul cu fructe coapte.

Pentru că, da, există două Românii, chiar dacă se găsesc destui promotori ai unei concordii sociale false care cer să nu mai facem disocieri de acest gen. Ori, a nu delimita o stare de fapt negativă de una pozitivă, înseamnă a nu o înțelege, ba chiar a-i ignora existența. Popasul meu în Negreni nu a fost întâmplător. Particularitatea acestei localități constă în faptul că peste jumătate dintre locuitori sunt văduvi sau văduve.

Nici norii ce urcă în trepte rotunde - convectiv, acoperind ca niște temple mișcătoare și iluzorii cerul, agățați de acesta, supuși lui -, nici viața ce tristă salută din treacăt – de pe la porți dărăpanate și năpădite de buruieni - nu pot să știrbească din măreția cu care ne întâmpină astăzi natura.

Căci natura, care nu este altceva decât o coincidență, - fericită de altfel - are acest dar al noului, al imprevizibilului, încât, de multe ori, pare să improvizeze. Câteodată este sălbatică, alteori, când își forțează limitele estetice, devine magică. Ai zice că știe și ce ne place, și ce ne sperie.

Astăzi, însă, las perdelele de ploaie în spatele meu și mă bucur de mireasma pământului reavăn, proaspăt plouat, de flora care țâșnește nebună după aversele ce n-au mai contenit în ultimele săptămâni. E o situație ciudată, pentru că, în miezul Câmpiei Române, verile sunt, de obicei, irespirabile.

Începi să te întrebi ce duh al răului ne ține închiși pe noi, cei din orase, în birouri, în fața unor mașinării prin care încercăm să controlăm lumea, ori muncind ca salahorii pe șantiere urbane, spre a ridica alte și alte clădiri de birouri, captivi în nadușala asfaltului și a betonului, într-o lume sintetică, plasmuită din reguli false și ambiții perfide.

Ulițe goale, peisaj dezolant

Satul Negreni pare departe de orice loc, dar e aproape de oriunde vii. Caut biserica, pentru a strânge informații, dar șoseaua, care cotește ca un bumerang, mă scoate pe partea cealaltă a localității și se termină brusc, la marginea unui lan de porumb. Întorc și mă uit după cineva care să îmi dea niscaiva indicații, dar Negreniul pare nelocuit.

În cele din urmă, îmi iese în cale un copil care mă trimite „în vale”. După câteva manevre dificile, mașina reușește să coboare pe un drum cioplit de torenți și ajung întrun căuș ascuns între niște dealuri, a căror existență n-o bănuiam. Prea târziu! Preotul plecase, iar în jur, nici țipenie de om. Peste câteva secunde, însă, reapare copilul, alergând, tropăind cu ecou.

„Mai e o biserică sus. Vă duc eu”, îmi zice și se plantează, cu tupeu, în mașină. „Cum te numești?”. „Ion”. „Și câți ani ai?”. „15”. Pesemne că e la liceu. Da’ de unde! Îmi spune că a rămas repetent trei ani la rând și a renunțat. Pentru că maică-sa a plecat definitiv deacasă, e crescut doar de tată. „Cu ce se ocupă?”. „Culege prune pentru țuică”. „Vinde?”. „Nuuuuu... O bea el...”.

„Nu-i mai dați bani. Mai bine ajutați-mă pe mine!”

Pornim și, după ce suntem blocați câteva minute de o vacă enormă, care mesteca liniștită pe mijlocul drumului, blocându-ne accesul, zărim turla bisericii Negrenii de Sus, aceeași construcție clasică, întâlnită în mai toate satele din sudul țării. Fatalitate! Preotul plecase de 10 minute, dar bucătăresele parohiei ne asigură că se va întoarce în scurt timp. Scrutez, din nou, satul, în căutarea cuiva, dar nu găsim decât o fetiță, frumoasă ca o zi primăvară. Se apropie de mașină și îl vede pe Ion. Începe să-l certe.

De ce nu te speli? Nu vezi ce picioare murdare ai? Nu vezi că e apă pe toate șanțurile? Când plouă, scoate picioarele la streașină. Se spală singure! Puți a bălegar! Ai primit o grămadă de lucruri de la biserică și tot pantalonii ăștia jegoși în porți. Ce-s alea în picioarele tale? Aia e încălțăminte?”.

Ion lasă capul în pământ, rușinat. Mi se face milă și îi dau trei lei, pe care îi găsesc mototoliți în buzunar. „Cumpără-ți ceva de la magazin”. Fetița protestează. „Nu-i mai dați bani. Mai bine ajutați-mă pe mine, că sunt săracă. Stau într-o casă cu două camere, cu mama și cu încă doi frați. Uite acolo, unde e geamlâcul acela albastru”. O cheamă Marilena și e în clasa a opta, iar mama ei este văduvă.

Cimitirul, singura legătură cu realitatea

Pe drum apare o bătrână, cocârjată, sprijinindu-se în baston. O abordez cu un salut cam exagerat, care o miră, apoi o iau la întrebări. „Ce faci, mamaie? De unde vii?”. „De la cimitir, mamă. Am fost pe la răposatu’, i-am dus niște flori...”. „Nu vă ajută nimeni?”. „Cine să ne ajute, maică? Jumate’ din sat suntem văduvi sau văduve. Abia ne mai ducem zilele... Suntem atât de singuri și de disperați, mamă, încât încep să bată singure clopotele bisericii de atâta tristețe...”.

De altfel, clopotele bisericii sunt singurele lor liante cu realitatea. O sursă de informare care anunță decesul câte unui vecin. În fața ogrăzii bătrânei tronează o fântână veche, din aceea cu roată, care abia se mai aține pe niște drugi jerpeliți. Mă vede curios și mă poftește în curte. Casa pare părăsită, gata să pice în orice moment. Un cocoș alb, fălos, își strigă parcă și el singurătatea, la câteva minute o dată. O fi și el văduv, pentru că, în afară de doi câini costelivi, nu mai e nicio orătanie prin preajmă.

Săraci, dar ospitalieri

Încerc să găsesc de la tanti o explicație pentru singurătatea locuitorilor, dar povestea e simplă, clasică. Tinerii sunt plecați la București sau în străinătate, iar bătrânii se sting natural, pe rând. Așa s-a ajuns la situația inedită ca jumătate din populația satului să fie compusă din văduvi și văduve!

La un moment dat, bătrâna se cațără sprintenă pe o scară și dispare în șură. Se întoarce cu un ciubăr plin cu ouă de găină. „Ia-le tu, mamă. Că eu nu mai am curent și nu le mai pot ține în frigider. Oricum, eu nu pot mânca ouă... Lui bărbati-miu îi plăceau. Dumnezeu să-l ierte! Mâine se fac patru ani de când s-a dus. Săracul...”. Bătrâna intră în casă și se întoarce cu o lumânare aprinsă și cu o pâine aburindă abia scoasă din cuptor. Mi-o dă în timp ce își ridică pestelca pentru a-și șterge o lacrimă rătăcită la colțul ochiului. „De sufletul lui...”.

După un „bogdaproste” ieșit timid, dar sincer, din glasul meu, mă îndrept spre mașină, acolo unde mă așteaptă puștiul repetent, mâncând o înghețată de un leu. De ceilalți doi lei le va cumpăra înghețată și fraților lui. Îi dau și ouăle, și pâinea primită cadou. Să le ducă acasă, la familie...

Pe șosea trec agale alte femei bătrâne, cu privirea pierdută, cu baticele trase peste frunți. Poveștile lor se aseamănă izbitor. Sunt văduvele satului Negreni... Dar și mai trist este faptul că fenomenul s-a răspândit și se întâlnește în tot mai multe așezări rurale din România.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate