În urmă cu mai bine de două luni de zile, când nebunia asta cu coronavirusul era abia la început şi nu prea pricepeam ce se petrece, decât că vine ceva foarte rău, poate mai rău ca un război, am auzit o întrebare pusă de o tânără jurnalistă unui reputat epidemiolog: „Cine credeţi că va câştiga aceast război? Virusul sau omenirea”? Luat prin surprindere, mai rău decât dacă tânăra l-ar fi cerut de bărbat, reputatul medic a răspuns imediat, jumătate intrigat, jumătate mirat: „Omenirea, desigur”!
La data când am văzut acel interviu, eram şi eu la fel de intrigat de stupizenia întrebării. Cum adică, cine câştigă?
După aceea a început dezastrul şi întrebarea nu mi s-a mai părut chiar atât de prostească. Din China veneau prea puţine informaţii, dar în Europa, pandemia lovise mai ceva ca un obuz uriaş.
Imaginile groazei venite din Italia, cu oameni care nu mai puteau respira, întinşi pe jos pe hourile spitalelor arhipline, implorând ajutorul, medici şi asistente copleşiţi de numărul uriaş de bolnavi, m-au pus pe gânduri. Omenirea se clătina în faţa acestui atac nemaivăzut. Nu-mi răsărea în minte decât monumentul din mijlocul Vienei, închinat celor ucişi de epidemia de ciumă. De astă dată, o mai rămâne cineva care să facă măcar un monument? Ştirea că medicii italieni sunt nevoiţi să decidă care pacient mai are şanse de supravieţuire, ca să-l trateze şi care nu, şi căruia nu-i mai făceau altceva decât să-i aline suferinţele până la sfârşit, m-a cutremurat. Din prostească, întrebarea tinerei reporteriţe a început să nu mi se mai pară aşa. Ci una pusă cu cap.
Veştile din SUA erau şi ele negre. Cu tot sitemul ei de sănătate ultraperformant, cu toţi laureaţii Premiului Nobel care buchisesc prin laboratoarele americane după Piatra Filozofală, virusul lovise greu şi America. Se căuta un vaccin. Se căuta un medicament. Fără succes. Virusul ucidea în continuare.
Au urmat apoi Spania, Rusia, Brazilia.
Văzând imaginile cu Veneţia pustie cum nu a mai fost niciodată, cu vestitele gondole legănându-se goale, a moarte, dar mai ales străzile pustii din Florenţa, mi se părea că suntem în Decameronul lui Giovanni Boccaccio, când Florenţa era lovită de epidemia de ciumă. Acum, parcă era şi mai rău. Atunci, bisericile rămăseseră deschise. Acum zăceau ferecate, inclusiv în noaptea de Înviere.
„Toată lumea în casă”. Era singura armă eficientă pe care Omenirea o avea pentru a se apăra. Da, da, înrebarea cu cine va câştiga acest război, nu era deloc idioată. Ci chiar una profundă, despre viaţă şi despre moarte. Noi nu realizasem cu adevărat dimensiunile nenorocirii care ne pândea. Şi făcusem şi cea mai gravă greşeală pe care o poate face cineva într-o bătălie. Ne subestimasem adversarul.
Capacul deznădejdii l-a pus momentul în care Italia, aproape doborâtă de coronavirus, a cerut ajutor UE şi, iniţial, nu l-a primit. Va să zică, scapă cine poate. Suntem fiecare pe cont propriu. Am crezut atunci că acesta este semnalul pentru înfrângere. Nu-mi mai venea deloc să râd de întrebarea tinerei reporteriţe. Ba, în săptămânile de izolare, mă gândeam foarte serios la răspunsul pe care îl dăduse reputatul specialist. Începusem să cred că se înşelase.
Prima rază de speranţă în izolarea disperată, provocatoare de angoase şi depresii, a venit, pentru mine cel puţin, tot din Italia. Pacienţilor înghesuiţi prin saloanele arhipline ale spitalelor, li se punea la o portavoce, Imnul Naţional. Iar câţiva bătrâni, sigur veterani din Al Doilea Război Mondial, deşi laţi în pat, salutau, cu mâna ciuruită de perfuzii, dusă la un chipiu imaginar. Ba chiar unul dintre ei se ridicase în şezut şi, deşi virusul îi distrusese plămânii, încerca să-l cânte. Atunci, întrebarea cu cine va câştiga războiul a început să nu mi se mai pară chiar aşa de profundă. Omenirea se mobiliza. Omenirea se pregătea de bătălia pentru supravieţuire.
În Spania greu lovită şi ea, Jose Carreras cânta pe balcon pentru toţi vecinii din cartier, şi tot în Spania, pompierii şi-au aliniat maşinile în faţa unui spital şi, cu sirenele urlând, i-au aplaudat minute în şir pe medicii şi asistentele din linia întâi. În SUA, toate maşinile de poliţie dintr-un orăşel, cu girofarurile aprinse şi urlând din sirene, au venit în coloană sub geamurile unui băieţel. Era ziua lui de naştere, dar nu şi-o putea serba. I-au cântat la difuzoarele maşinilor „Happy birthday”.
Apoi a început, ajutorarea celor neajutoraţi. Omenirea scosese din rastelul inimii, cea mai teribilă armă a ei: omenia. Începând cu banale pachete cu alimente de bază, lăsate de voluntari la uşa celor mai năpăstuiţi sau aflaţi în imposibilitatea de a merge să şi le cumpere, până la donarea de plasmă cu anticorpi de către cei care se vindecaseră. După ce fusese lovită crunt, Omenirea contraataca.
Pe data de 9 aprilie, medicii și asistentele de la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie „Victor Babeș” din Craiova, îmbrăcaţi în costumele de protecţie şi cu măşti pe faţă, au încins o horă uriaşă în curtea spitalului. Sărbătoreau o izbândă. Primul pacient bolnav de coronavirus vindecat în acel spital. Vindecatul îi aplauda de la etaj. După mai bine de o lună de internare, dintre care o săptămână o stătuse la terapie intensivă, după ce în mai multe rânduri se părea că a pierdut lupta cu moartea, se vindecase. Omenirea începuse să câştige bătălii în acest război. În hora aceea ameţitoare, Omenirea scosese din rastelul inimii cea de-a doua ei armă teribilă: bucuria.
Am văzut apoi imagini asemănătoare de pe toate continentele. Cu pacienţi vindecaţi, care plecau acasă în aplauzele personalului medical care-i salvase. Omenirea înepea să câştige tot mai multe bătălii în acest război.
Pe 27 mai, am fost convins că Omenirea a câştigat războiul. Iar întrebarea pusă de tânăra reporteriţă chiar a fost una stupidă. Pe 27 mai, în curtea spitalului din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj, România, un băbat de 60 de ani, vindecat de coronavirus, a încins de unul singur o sârbă de s-au cutremurat pereţii. Mărunţea virusul în picioare, nu alta. Stătuse o lună în spital. Acum era vindecat. Nepoata lui, de 14 ani, şi ea infectată, fusese externată.
Dansul acesta îndrăcit, bătut cu bucurie amestecată cu ură, dansul acela despre viaţă şi despre moarte, eu cred că echivalează, în acest război cu coronavirusul, cu „Ziua Z” din Cel de-al Doilea Război Mondial. Debarcarea din Normandia. Când s-a decis soarta războiului. Când a devenit clar cine îl va câştiga.
Eu cred că prin dansul lui, gorjanul a răspuns clar la întrebarea, cât se poate de prostească a tinerei reporteriţe. Omenirea. Adică noi!