Dialog de suflet cu Pr. Prof. Dr. Univ. Ioan Stancu de la Biserica Zlătari, București.
Irina Stroe: Părinte Ioan Stancu, în Partea a II-a a dialogului nostru, ne întâmpinați cu îndemnul plin de credință: ”Istoria se va rescrie!”. Astăzi ne aflăm pe a treia treaptă. Mă voi întoarce în roată la această sămânță de adevăr; crunt, dar și purtător de Firesc. Cuvântul dumneavoastră ne întoarce la matrice. Într-una dintre predicile anului trecut relevați un mare adevăr istoric, ce spune multe despre rolul strămoșilor noștri pe continentul european. Vă rog să readuceți la lumină și în aceste pagini mărturia istoricului francez Dudon de Saint-Quentin.
Părinte Ioan Stancu: Da, Irina, trăiesc cu acest crez de nezdruncinat, că într-un anumit ceas, istoria se va rescrie. Rădăcina din care neamul nostru s-a născut nu este una oarecare. Și o atestă trecutul însuși, expus de străini, nu de ai noștri. Istoricul normand Dudon de Saint-Quentin a scris o istorie a primilor duci de Normandia. În scrierile sale, apare menționat că în secolul X William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba dacă.
“Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poata discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.” („De moribus et actis primorum Normanniae ducum”). Așadar, strămoșii noștri au ajuns departe în toate statele actualei Europe, ducând cu ei vocabularul, tradițiile, simbolurile, parte din credința lor. Aici, la noi, există un cuib al civilizațiilor. De ce nu vorbim mai mult despre acest adevăr? De ce nu lăsăm moștenire generațiilor tinere de azi adevărul trecutului nostru?
Fac și eu o spovedanie aici, în fața cititorilor. Doi dintre cei trei copii ai mei au profesii în străinătate, după cum povesteam anterior. Suntem binecuvântați și cu doi nepoței de care îmi e un dor cumplit, având în vedere situația pandemică. Așteptăm clipa revederii cu răbdare și bucurie. Dar vreau să ating un alt aspect. Știți cum simt copiii mei, alături de noi, părinții și bunicii acestor copilași?! Vrem ca nepoții să învețe perfect și limba română, chiar dacă locuiesc în altă țară, iar la școală li se va preda în limba țării respective Și de aceea, de ceva vreme, căutăm abecedar bilingv. Este o cale de păstra rădăcinile vii, oriunde ar fi!
Irina Stroe: Vremurile pe care le parcurgem repun în prim-plan pentru a ”n” oară în istorie dihotomia sacru-profan. Șlefuitor abordează această tematică Émile Durkheim, în ”Formele elementare ale vieţii religioase”. Cum vizualizați această abordare pentru Acum-ul nostru, Părinte?
Părinte Ioan Stancu: Dihotomia sacru-profan a făcut carieră în antropologie și istoria religiilor. După cum spunea chiar Émile Durkheim: „Sacrul este matricea sensurilor posibile ale universului. Într-o societate tradițională, nu există ”zone sacre” și ”zone profane” pentru că fiecare element al manifestării are rațiunea sa de a fi și rolul său în economia ansamblului: poate fi ”profan”, în speță cel modern, care nu mai are acces la semnificația lucrurilor legate de principiile lor.” Vremurile pe care le trăim, pentru a putea fi înțelese corect, este nevoie de a fi percepute prin puterea rugăciunii.
Amintesc acum de un simbol puternic al Vechiului Testament: toiagul lui Moise. M-a întrebat cineva odată ce înseamnă toiagul. Ce este, de fapt, toiagul? E relevația lui Dumnezeu, e toiagul pe care Moise l-a urcat pe Muntele Sinai, unde Moise a primit Decalogul. Omenirea are întreaga existență fundamentată pe cele 10 legi. Cu toiagul a împărțit Moise marea. A rămas în Chivotul Legii, ca obiect de mare preț, lângă obiectele sfinte ale Templului. Toiagul e semnul investiturii lui Dumnezeu. Moise a fost investit pe Muntele Sinai cu Harul Său. ”Vreau să Te văd!” a strigat Moise. Muntele Sinai este Muntele luminii, Muntele fericirilor, de unde Hristos fericește pe toți. Îl avem pe Iisus pe Muntele fericirilor, pe Moise, pe Muntele Sinai.
Moise a urcat pe Munte, iar Iisus s-a coborât pe Pământ pentru oameni. Noi, cei de azi, la fiecare Sfântă Liturghie participăm la o revelație dumnezeiască, la o descoperire. La Sfânta Liturghie, trebuie să vedem urcarea noastră pe Sinai. În vârful Sinaiului inimii, dobândim lumina, împărtășirea cu Hristos, fiul lui Dumnezeu. Cel mai frumos drum, dar si cel mai anevoios. Când preoții ies cu Sfintele daruri, suntem cu toții invitați la o reculegere totală. Se despart Cerurile, lumea. Să mergem spre Învierea lui Hristos, spre lumină, Sfânta Liturghie este un mers spre lumină!
Irina Stroe: Ieri, Părinte Ioan, am avut în calendarul nostru ortodox Sâmbăta celor plecați la Domnu, Moșii de iarnă, după cum se spune în popor. Cu ce gând ați primit credincioșii în biserică în această mare zi nu doar pentru tradiția de credință, ci și pentru însemnătatea teologică în sine a momentului?
Părinte Ioan Stancu: Da, într-adevăr, ieri a fost marea Sărbătoare a celor chemați de Dumnezeu la El. Moșii de iarnă. Toate marile religii din toate timpurile și toate popoarele vechi au respectat cu strictețe cultul strămoșilor, se gândeau și se raportau cu mare respect la cei care au fost înaintașii, rădăcinile lor, cei care le-au creat o cultură și le-au dăruit viața. Biserica noastră este considerată din punct de vedere teologic Biserica luptătoare. În ea, suntem noi, cei care ne luptam în fiecare clipă cu păcatul, dorim să facem fapte bune, să fim asumați. Noi, aceștia, suntem încă în arena vieții. La sfârșitul drumului de Aici, când ”depunem armele”, ca și gladiatorii odinioară, ne cheamă Dumnezeu.
Sfânta Liturghie pe care o săvârșim în fiecare duminică și Sărbătoare cuprinde lucrarea pe care preoții o fac prin harul lui Dumnezeu, unirea cu Mântuitorul, Sfânta Împărtășanie, apogeul existenței umane. Dar când noi săvârșim Sfânta Liturghie pe pământ, îngerii lui Dumnezeu, în Ceruri, săvârșesc Liturghia cerească. Când mergeți în pelerinaje, la mănăstiri, priviți atent la baza turlei centrale, acolo e pictată Liturghia cerească. Există un mare cor al Cerului care se bucură atunci când ne vede pe noi în mijlocul bisericii, săvârșind Liturghia pământească.
Biserica întrunește în brațele ei: Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare, cei care au plecat Dincolo și triumfă în Ceruri. Ieri s-a săvârșit Sfânta Liturghie pentru cei adormiți. Și vom continua astfel până în Joia Mare, când săvârșim Liturghia pentru cei plecați dintre noi și pomenim pe toți morții din neamurile noastre. În Joia Mare aducem viu în prezentul nostru acel ceas de o colosală însemnătate pentru omenire, când Hristos a spălat picioarele apostolilor. E smerenia absoluta pe care o arată Hristos față de lume, de om. Vedeți, noi numim această perioadă: Postul cel Mare. Însă toate posturile sunt mari, nu au grade de comparație. Însă este numit ”Mare” pentru că noi mergem până la Crucea lui Hristos 40 de zile, alături de Biserica luptătoare și triumfătoare.
Așadar, să pornim cu toții, pe acest drum al Postului Mare care ne conduce nu doar la Răstignirea Domnului, cât mai ales la Învierea Sa! Pentru că, prin Învierea Mântuitorului, cu toții ne înviem sufletele, întru veșnicie.
Amin.