După cutremurul de sâmbătă, poetul Adrian Păunescu a compus, în doar câteva minute, câteva versuri pentru a descrie tensiunea prin care trec oamenii în timpul unui astfel de eveniment. Acestea au fost citite în direct, în timpul unei emisiuni a postului RTV.
E ceva obişnuit pentru Păunescu. A scris un poem şi la cutremurul din 1977, a pregătit unul chiar şi pentru minerii morţi, anul trecut, la mina Petrila. Şi multe altele. Noi vă propunem să îi analizăm ultima creaţie "la minut" a poetului născut în Basarabia.
Din comentariile voastre, vom constitui o întreagă "apreciere critică" asupra scurtei poezii.
Mai întâi, iată versurile!
Deodată, prin cutremur, se reaşază toate Valorile umane le redescoperim, Simţind că-n fiinţa noastră sporeşte-un ţintirim Şi inima mai tare şi mai spăimoasă bate.
Aşa-i că-i dusă dracu’ oricare vanitate? Aşa-i că rangul însuşi e-un amănunt infim? Deodată, prin cutremur, trăim, cum şi murim Şi ochii în orbite se-nvârt pe deşălate.
Averile enorme, puterea fără saţiu, Orgoliile înseşi, cu tot veninul lor, Se prăbuşesc în sine şi conturile mor, Noi înşine pornind-o nesprijiniţi prin spaţiu.
Cutremurul în două deodată ne desparte, Nici pregătiţi de viaţă, nici pregătiţi de moarte.
Comentează poezia lui Păunescu!
Şi acum, să trecem la analiză. Noi vă prezentăm un posibil "comentariu" al primei strofe şi vă lăsăm pe voi să continuaţi.
Autorul ţine să marcheze caracterul brusc, neaşteptat al evenimentului, folosind, în deschidere, adverbul "deodată". Este surprinsă partea paradoxală a cutremurului: în timp ce în jurul nostru totul se clatină, în plan moral totul "se reaşază". Astfel, în faţa puterii de necontrolat a naturii, oamenii redevin egali şi au aceeaşi imagine: cea a morţii.
Deşi începe cu verbe "cuminţi" (redescoperim, reaşază), Păunescu creşte treptat ritmul, prin imaginea "ţintirimului" care "sporeşte" în fiinţă şi prin cea oferită de epitetul "inimă spăimoasă" şi de verbul de mişcare "bate".
Rima primei stofe este îmbrăţişată (1-4, 2-3).
CITIŢI ŞI: