Suntem la al treilea episod din poveste unui român plecat să-și facă un rost în Irlanda. O serie de întâmplări nefericite s-au închiat dramatic pentru tânăr. Suntem în fața unei dileme: criminal feroce sau nevinovat?
Nicolae, un tânăr din judeţul Dâmboviţa, a plecat, în 2015, să-şi câştige un trai mai bun în Irlanda. L-a dus acolo un anume Erin, irlandez, care avea o mică afacere: recondiţiona case vechi. A lucrat pe şantier într-o echipă de români, până când unul dintre ei l-a „pictat” la patron că vrea să devină play-boy. De fapt îl văzuse la bar cu o irlandeză pe care ar fi vrut să pună el mâna. Patronul l-a dat afară şi de la serviciu, şi din cămăruţa pe care i-o închiriase.
A ajuns pe străzile din Cork (foto). Mânca de la cantina săracilor o dată pe zi. Patronul Erin, după îndelungi rugăminţi, l-a mai lăsat pentru trei săptămâni să stea în podul unui bar dărăpănat pe care tocmai îl cumpărase pentru renovare. În schimbul acestei cazări mizere, fără apă, lumină sau căldură, trebuia să dezmembreze şi să scoată afară mobilele vechi din bar. După trei săptămâni, Erin l-a dat afară, de astă dată definitiv.
Nicolae a ajuns din nou să hălăduiască prin oraș, fără acoperiș deasupra capului. A reuşit să se adăpostească într-o casă în care locuiau mai mulţi români. L-a dus acolo unul dintre locatari, care mânca şi el la cantina săracilor. În trei săptămâni şi-a găsit de lucru la o pizzerie. Câştiga 55 de euro pe zi şi mai avea şi mâncarea asigurată. Pe strada lui Nicolae părea că răsărise soarele. Nici vorbă, însă.
Restaurantul şi cei 9,5 euro pe oră
La sfârşitul lui 2015, mai exact în noiembrie, părea că norocul îi surâsese iar, dar de astă dată cu toată gura. Pe când se ducea la muncă la pizzerie, a văzut un anunţ la un restaurant. Angajau ajutor de bucătar. A intrat. A fost angajat. „Şi aici, practic, m-am calificat din nou la locul de muncă. Mai lucrasem în restaurant, dar aici pretenţiile erau altele. Până la urmă nu numai că am învăţat să gătesc, ci chiar am ajuns şef bucătar. Deşi mai făceam şi alte corvezi.”
Plata era pe măsură. 9,5 euro pe oră. Acum îi convenea să stea cât mai mult la muncă. Din casa şoferului de TIR a trebuit să plece. Nu pentru că ar fi câştigat mai bine. Dar cineva îl turnase celorlalţi locatari că el stătea fără chirie, deşi acum avea serviciu. Aşa că şoferul de TIR, titularul închirierii cum ar veni căci nu exista nici un fel de contract, a fost nevoit să-l dea afară. Altfel, risca să afle proprietăreasa că stăteau mai mulţi în casă şi să-i scoată pe toţi în stradă.
Nicolae s-a mutat în apropiere, în aceeaşi casă cu un pakistanez, care era căsătorit cu o poloneză. Casa avea două camere şi un living. Una dintre camere era ocupată de el, cea de-a doua de familia mixtă, care mai aveau şi un copilaş de câţiva anişori. Regulile în casă le făcea pakistanezul, care era musulman. Nicolae nu avea voie să i se adreseze polonezei decât în prezenţa soţului şi numai prin intermediul lui. De asemenea, nu avea voie să aducă băutură sau carne de porc în casă. În plus, nici măcar o icoană nu avea voie să-şi pună pe perete în camera lui. A tăcut şi a îndurat. A acceptat regulile. Voia să pună bani de-o parte, acum, când îşi găsise un loc atât de bun de muncă, iar chiria era foarte convenabilă.
Pakistanezul era violent. De multe ori îşi bătea nevasta, iar copilul, când plângea, îl apuca de ceafă şi îl strângea până tăcea. „Nu ştiu dacă leşina, sau pur şi simplu tăcea de spaimă. După ce-l strângea de ceafă până ce copilul rămânea lat în pat, îl acopereau cu câte o pătură şi-l lăsau acolo. Era clar că nu o iubea pe poloneză. Se căsătorise cu ea doar ca să poată să aibă acces să vină în Europa”.
A stat cu pakistanezul şi poloneza lui câteva luni bune. Până când femeia a rămas din nou gravidă, iar pakistanezul i-a spus să-şi strângă lucrurile, pentru că au nevoie şi de cea de-a doua cameră a casei, cea ocupată de el. Pakistanezul subînchiriase şi el, după modelul şoferului de TIR român, ca să-şi mai scoată din cheltuieli. Aşa că a ajuns din nou în stradă. De astă dată însă, nu era chiar aşa de rău. Nu mai murea de foame. Avea în cntinuare serviciul destul de bine plătit de la restaurant, plus mâncarea asigurată.
„În Irlanda, ca să-ţi găseşti singur o chirie, nu este chiar aşa de uşor. Trebuie să ai recomandări serioase. Din cauza asta, cei care pot închiria, la rândul lor subînchiriază unora ca mine, care altminteri ar dormi pe străzi. Astfel, nu numai că ei stau practic gratis, dar mai scot şi un ban pe deasupra.”
Nu a găsit chirie, aşa că s-a întors la casa în care mai stătuse, la şoferul de TIR român. Acum putea plăti chiria. Se mai şi schimbaseră locatarii. A primit o cameră singur. Într-o altă cameră, locuia acum un român din Oradea, care spunea că este de meserie preot. Nicolae îşi aminteşte: „Avea ăsta o tehnică de a cerşi, ceva nemaipomenit. Câteodată, mai ales în zilele libere, găteam în bucătăria comună din livingul unde dormisem prima oară. Cum simţea miros de mâncare, ieşea din camera lui şi venea la mine mieros: „Ce găteşte maestrul, de miroase aşa de bine?” Trebuia să-i dau şi lui, nu? Ce era să fac. Eu să mănânc şi el să se uite?”
Într-o seară, era destul de târziu, pe când se întorcea de la muncă, a văzu un bărbat că se cuibăreşte să doarmă pe o bancă în parc. Bolborosea ceva în română. S-a oprit. L-a întrebat ce-i cu el. Venea din Spania. Fusese la maică-sa sperând că va găsi acolo de lucru. A găsit-o măritată, iar bărbatul ei, spaniol, i-a spus că dacă nu pleacă imediat, cheamă poliţia. Ajunsese venetic prin Irlanda, după ce mai cutreierase câteva ţări europene. Şi-a adus aminte de vremea când şi el era la fel, flămând şi fără acoperiş deasupra capului şi i s-a făcut milă. L-a luat la el în cameră. L-au poreclit „Spaniolul”. A stat la el două săptămâni şi două zile. După care a dispărut şi de atunci nu mai ştie nimic de el.
De la pakistanez, la filipinez, via un român
Nicolae locuia singur în cameră. Avea în continuare slujba de la restaurant. Era bine. Până în ziua în care s-a sfârşit şi binele acesta. Trebuiau să pună bani la comun ca să plătească lumina. Preotul din Oradea a fost cel care a făcut socoteala şi cât trebuie să dea fiecare. A greşit cu 2 euro mai puţin. Nicolae s-a dus şi a plătit factura. Apoi a venit somaţia să se plătească diferenţa. Preotul l-a acuzat că el a furat banii. Şoferul de TIR l-a înjurat şi el, mai-mai să-l bată. Se temea că dacă află proprietara de incident şi vine pe acolo, îi va vedea pe cei cărora le subînchiriase.
Atunci s-a spărat şi el: „Dacă pentru doi euro mă acuzaţi de furt şi sunteţi gata să mă luaţi şi la bătaie, atunci plec. Popo, chiar dacă aş fi furat banii, tu de câte ori ai mâncat la mine? Cred că de mai mult de doi euro”. A plătit cei doi euro şi a ajuns din nou pe drumuri. În continuare, nu avea posibilitatea de a-şi lua chirie singur. Nu avea recomandări. După o săptămână a cunoscut la restaurant un client filipinez. Acesta l-a invitat să locuiască cu el. „Da, sunt bisexual, - recunoaşte Nicolae – cu filipinezul am locuit ca amanţi. Nu trebuia să plătesc nici un fel de chirie. Filipinezul primise casa de la primărie, locuinţă socială. Nu avea un ochi. Minţise şi nu ştiu cum de ăia îl crezuseră, că îşi pierduse ochiul în Irlanda, într-un accident. Aşa că irlandezii i-au plătit şi despăgubiri, i-au dat şi o locuinţă.”
Dar, iubirea nu este veşnică, fie ea şi între un român bisexual şi un filipinez fără un ochi. Aşa că cei doi amanţi, aşa cum se întâmplă de multe ori între amanţi, s-au certat. Filipinezul îi reproşa că nu-l iubeşte. Înţelesese că Nicolae stătea cu el acolo doar pentru acoperişul de deasupra capului. Aşa că, înşelat în dragoste, filipinezul fără un ochi l-a dat pe Nicolae afară, ca să lase locul liber unei viitoare iubiri adevărate, tocmai când începuse iarna. Era un noiembrie câinos, la sfârşitul anului trecut.
Casa Castlegreina sau Casa Groazei
Şi astfel, din lipsă de iubire, Nicolae a ajuns din nou pe străzi. Dar avea în continuare serviciu la restaurant. S-a dus din nou la casa închiriată de şoferul de TIR român, unde mai stătuse. Era decis să-şi ceară scuze şi să se mute acolo. Numai că, la adresa respectivă totul se schimbase. Casa fusese vândută, iar noii proprietari nu o mai închiriaseră. Se mutaseră ei în ea.
Recomandări să-şi poată lua o chirie singur, tot nu avea. Aşa că trebuia să facă rost repede de un acoperiş deasupra capului. Pe strada Boreenmanna era o casă părăsită. O casă cu etaj. O ştia pentru că mai trecuse pe acolo atunci când nu avea unde dormi. În ea se strângeau aproape în fiecare seară homleşii din Cork, beau şi făceau scandal. Unii rămâneau să şi doarmă peste noapte.
În urma numeroaselor plângeri la poliţie ale vecinilor, autorităţile au închis casa. Au bătut şipci la ferestre şi la uşile de intrare, astfel că nu se mai putea pătrunde în ea. Homleşii nu se mai strângeau acum decât în curte să bea. Şi asta doar în curtea din spate, unde nu erau vecini şi nu deranjau pe nimeni. Acum însă era frig rău şi fiecare se aciuase pe unde apucase. Nicolae a intrat în curtea goală acum şi a văzut, deasupra garajului, un ochi de geam care nu fusese bătut în şipci. O persoană slăbuţă ca el, se putea strecura pe acolo. S-a urcat pe garaj şi a intrat.
În podul casei – habar nu avea că acea construcţie părăsită se numea Casa Castlegreina – şi-a făcut culcuşul pentru noapte. Desigur că nu avea nici apă, nici electricitate, nici căldură. Îşi aducea apa, pentru băut şi spălat, în bidoane, de la supermarketul din apropiere. Cu căldura era mai greu. Se învelea cu tot ce avea. Hainele şi le spăla la spălătoria restaurantului laolaltă cu feţele de masă. În fiecare seară, înainte să adoarmă, se gândea că nu mai are mult de îndurat şi vine 31 decembrie. Îşi cumpărase din vreme bilet de avion ca să vină acasă de sărbători. Pusese şi ceva bani de-o parte. Patronul cârciumii unde lucra, făcea şi el evaziune fiscală. Avea o contabilitate dublă. O parte din salariu îl plătea angajaţilor legal, pe card, iar o parte cash, în plicuri, în care alături de bancnote era şi un fluturaş cu numele fiecăruia. Plicul acela, în care aduna bănuţ cu bănuţ, era mica lui comoară.
În zilele premergătoare Crăciunului, a muncit pe brânci la restaurant. Nici după Crăciun nu a fost mai uşor. Venea frânt acasă, trecea pe la supermarket şi-şi lua nimicurile de care avea nevoie, sărea pe acoperişul garajului, intra pe ochiul de geam şi se culca, aşteptând 31 decembrie.
Ziua când i s-a schimbat destinul
Ziua de 29 decembrie 2015 a decurs la fel ca celelalte. Muncă la restaurant, apoi a venit frânt acasă. Nu mai avea decât o singură zi şi apoi pleca în România, să facă Anul Nou cu prietenii. Atât îi dăduse liber patronul de la restaurant. Numai de Revelion.
Era deja întuneric bine când a ajuns pe strada Boreenmanna. A intrat mai întâi pe la supermarket. Şi-a luat două bidoane mari cu apă, o cutie cu tiramisu şi o cutie de lapte. Se vede pe camerele de supraveghere cum umblă prin magazin.
Când a ajuns în dreptul porţii, a deschis cutia cu lapte să ia o gură. Apoi a intrat pe poartă. În ceea ce va deveni Casa Groazei din Cork (foto). În spate a auzit o voce groasă: „Stai!” A înţepenit! De frică, a scăpat şi cutia cu lapte din mâna dreaptă, şi bidoanele cu apă şi prăjiturile din stânga. Într-un gest reflex, a ridicat mâinile.
De aici au început momentele de groază.
Urmează ca în episodul următor să aflați despre enigma unei crime. Enigmă care durează de 5 ani.