Caracterul sacru al Pieţei Universităţii, prima formă a lustraţiei, aceea de „purificare morală”, şi definirea minerilor drept „cruciaţi”. Cesereanu a luat la bani mărunţi postcomunismul imediat.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a dat startul conferinţelor „Monica Lovinescu” din cadrul departamentului „Ideologie şi cultură”.

După profesorul Eugen Negrici, a venit rândul Ruxandrei Cesereanu, conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, să invoce evenimentele din Piaţa Universităţii, din 1990, şi să discute subiectul lustraţiei, într-o companie selectă care i-a inclus pe Vladimir Tismăneanu, Angelo Mitchievici, Sorin Ilieşiu şi Ioan Stanomir.

Cesereanu a declarat în primul rând că se va retrage în literatură, apoi a explicat că textul conferinţei sale, „Tombola Memoriei. Postcomunismul românesc: dosariade, lustraţie et Co”, reia anumite elemente din cărţile ei, dar „renuanţate”.

A început prin a arăta câteva secvenţe din pelicula realizată de Sorin Ilieşiu, Stere Gulea şi de Vivi Drăgan Vasile, „Piaţa Universităţii. România”, şi prin a accentua că „acesta a fost singurul fenomen de graţie din postcomunismul românesc, niciodată nu va mai fi posibil aşa ceva, pentru că doar atunci oamenii mai puteau să moară pentru idei şi să renunţe la aproape tot pentru a spune «Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!»”. Pe tot parcursul conferinţei, cercetătoarea s-a raportat „la autorităţi, nu la societatea civilă”.

Geneza „omului de bine”

„Sute de analişti autohtoni şi străini au vorbit despre momentul decembrie ’89 vehiculând în jur de 40 de termeni critici, printre care «revoluţie uzurpată, avortată, confiscată, regizată, trădată, trucată, neterminată, ca cealma, loviluţie, lovituţie, farsă». S-a mers în general pe ideea de hibrid între revoluţie şi puci, lovitură de stat, interpretare la care subscriu şi eu”, a afirmat Cesereanu. Festivismul ulterior e de fiecare dată un puseu oportunist, indiferent din partea cărui regim sau puteri politice ar veni, crede cercetătoarea.

Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990) şi urmarea ei, mitingul maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990) au avut, ca titlu principal, promovarea unei etici a memoriei cu efect de lege a lustraţiei pentru a bloca ascensiunea comuniştilor la putere, consideră Cesereanu, chiar dacă termenul utilizat era acela de „purificare morală”.

Scriitoarea a scos în evidenţă şi caracterul sacru şi spiritual al Pieţei Universităţii, intitulată şi „Golania”, „Kilometrul Zero”, „pământ sfinţit de morţii din ’89” sau „Zonă liberă de comunism” - proaspăt căsătoriţii treceau pe acolo pentru a-şi legitima uniunea -, acela de „spaţiu boem, hippie, nu de stânga, ci de dreapta”, de „şezătoare civică”, de „agoră”, neuitând să menţioneze diplomele de golan, solidarizările lui Eugene Ionesco şi a Maicăi Tereza şi mitingurile parodice improvizate de Nae Caranfil.

Cesereanu a discutat şi etichetele aplicate de Frontul Salvării Naţionale fenomenului, de la infracţionalitate la legionarism. În opoziţie cu cei din Piaţa Universităţii, apăruse „omul de bine”.

Discursul mineriadelor

Reacţia autorităţilor a fost violentă, şi nu doar instituţional. Cum cei din Piaţa Universităţii erau categorisiţi drept „bolnavi social”, iar spaţiul, drept „catedrală satanizată, cu credincioşi eretici”, poliţiştii care i-au agresat abuziv pe 13 iunie 1990 au fost manipulaţi şi condiţionaţi de o proiecţie culpabilizatoare a mass-media aservite statului, iar minerii vandalizatori au pozat în „cruciaţi şi igienizatori împotriva aşa-zişilor neofasciştilor, chiar dacă acest statut a fost doar intuit de agresori, şi nu formulat”, elucidează Cesereanu, neuitând să relateze cum aceştia aplicau lovituri mai ales la cap şi în zona organelor genitale.

„S-a mers în general pe ideea de hibrid între revoluţie şi puci, lovitură de stat, interpretare la care subscriu.“, RUXANDRA CESEREANU, cercetător

Mercenariat sau decizie informată

„Şi o funcţionare strict simbolică a legii lustraţiei ar fi îndeajuns”, susţine Cesereanu, care consideră că regimul lui Emil Constantinescu a fost slab şi pasiv în ceea ce priveşte tratamentul acordat vechilor comu nişti.

Totodată, ea critică omogenizarea vinovăţiei, interzicerea victimologiei apăsate, mântuirea deopotrivă a victimelor şi a călăilor, practicate pe vremea lui Ion Iliescu. Proiectul referitor la memorie şi la legea lustraţiei a fost tratat de autorităţi ca o apocatastază. Cât despre Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, cercetătoarea e de părere că Traian Băsescu a fost „retractil şi agresiv iniţial la ideea unui proces al comunismului, dar, ulterior, a intuit oportunitatea unui gest radical, încurajat şi de societatea civilă din România (...)”.

Cesereanu a pus în valoare şi influenţa exemplelor occidentale în acest sens asupra preşedintelui. „Gestul lui Traian Băsescu a fost unul populist, dar pozitiv, umplând locul gol lăsat de lipsa de apetit din timpul regimurilor Iliescu şi Constantinescu. E memorabil că acest gest a fost înfăptuit, chiar şi cu riscul ca el să fi fost mercenar. (...) Traian Băsescu a intuit mecanismul tombolei memoriei şi a tras biletul câştigător. A făcut-o probabil şi pentru a dubla gestul lui Călin Popescu- Tăriceanu de a înfiinţa Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Au fost o concurenţă şi o rivalitate politice la mijloc, dar au avut un efect benefic”, opinează Cesereanu, care a elogiat şi performanţele fostului director al instituţiei, Marius Oprea.

Contraargument

Politologul Vladimir Tismăneanu, directorul Consiliului Ştiinţific al IICCMER, a spus că, în opinia lui, preşedintele Băsescu a luat decizia corectă, şi asta după ce a cercetat îndeaproape raportul redactat de Comisie. De altminteri, omul politic declarase că el are nevoie de fapte validate ştiinţific, nu de opiniile unor oameni, pentru a condamna comunismul.

Pe final, Cesereanu a povestit că interesul tinerilor privind perioada comunistă se erodează: pentru prima dată, la cursul pe care îl ţine la Facultatea de Litere din Cluj, despre literatură şi totalitarism, a intrat în contact cu o generaţie care nu a reacţionat „prea grozav” la el. „Cei de anul trecut mi-au spus «Doamna profesoară, ar fi cazul să vă reorientaţi către altceva, pentru că nu ne interesează comunismul şi ce s-a întâmplat atunci. (...) Ceea ce vreţi dumneavoastră este să ne agăţaţi emoţional. N-o să ne lăsăm»”. Ea a adăugat că studenţii reacţionează însă bine puşi în faţa unor persoane care au trecut prin experienţa detenţiei şi au un discurs coerent, fără clişee.