Mi aduc aminte valul de emoție din 1970, declanșat de faptul că, aflat într-o vizită oficială în Polonia, cancelarul german de atunci, Willy Brandt, a îngenuncheat în zăpada din curtea lagărului de la Auschwitz, comemorând în acest fel cele 1,1 milioane de victime ale nazismului, din care 90% au fost evrei.

În acea îngenunchere nu era nimic teatral, nimic pedagogic, nimic demonstrativ. Era un gest care nu cerea aplauze și nu solicita iertare, un gest care nu încerca să închidă istoria, ci doar să o recunoască. Un om în genunchi în fața unei crime care nu poate fi compensată prin niciun limbaj politic, prin nicio formulă juridică, prin nicio reconstrucție economică.