Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > Rusia: amenințarea atomică
Rusia: amenințarea atomică

Rusia: amenințarea atomică

Se împlinesc 77 de ani de la Hiroșima și Nagasaki. Și niciodată nu au mai fost lansate atâtea amenințări cu folosirea armelor nucleare. Iar amenințările sunt luate în serios: anunțul ministrului Sănătății a provocat învălmășeală pe iodura de potasiu. Deci românii chiar cred că rușii sunt capabili de orice. Oare chiar vor porni războiul atomic?

Ciocanul de Foc. Rusia domnului Putin se străduiește, de ceva vreme, să dea impresia unui Stat imprevizibil, care amenință zilnic cu războiul nuclear, care încalcă sistematic Dreptul Internațional și bombardează centrale atomoelectrice. In context, pentru mulți, intențiile declarate repetat de Rusia, privind folosirea preventivă a armelor nucleare împotriva unor state europene, par o escaladare nemaivăzută a amenințărilor, o noutate înfricoșătoare. Dar e nărav vechi de un secol.

Din prima clipă, de cum s-a născut, Rusia Sovietică și-a știut menirea: să elibereze întreaga planetă de sub jugul capitalismului ”aflat în putrefacție”. Nu de la Lisabona la Vladivostok, cum zice dl. Medvedev, ci de-a dreptul întreaga planetă. Pentru aceasta Rusia Sovietică a produs, în 1930, o strategie agresivă pe care o aplică și azi: Operațiunea în Adâncime. Pe scurt, aduci furiș câteva mii de tunuri (unul la 15 metri de front!), apoi dezlănțui un ”ciocan de foc”, străpungi dispozitivul inamicului și introduci în spărtură blindate, care pătrund în adâncimea apărării, distrugând sistemul logistic și de comandă, împiedicând manevra de forțe, prăbușind întregul front.

Doctrina are însă probleme. Fără concentrare de artilerie, fără ”ciocan de foc” nu este posibilă spargerea frontului. Iar azi, concentrarea de artilerie implică superioritate aeriană, care s-a dovedit greu de obținut. În Ucraina spre exemplu, aviația rusă nu a obținut-o nici după 6 luni.

Conducerea rusă s-a străduit să rezolve problema elaborând, prin 1955, Operațiunea în Adâncime Nucleară. În loc de tunuri, aduci tiptil pe front câteva arme nucleare tactice, ”substrategice”, pentru a croi drum eșaloanelor de exploatare a spărturii. Mai multe eșaloane: pe măsură ce străbat zonele devastate, echipajele blindatelor ies din luptă datorită bolii de radiație.

Ca să mă exprim elegant, e o doctrină… ciudată. Pe hârtie, în 7 – 10 zile diviziile de Gardă ajung la Atlantic. În realitate, pentru fiecare aliniament defensiv erau prevăzute câte trei salve nucleare, de calibru crescător: distrugi infrastructura pe direcția de înaintare. Ceea ce sigur creează mari probleme atât eșalonului înaintat, cât și logisticii care ar trebui să urmeze. Îți trasezi singur culoare obligate de trecere –  deși știi că NATO are 180 … 200 de arme nucleare ”substrategice” (B61-3 și B61-4) în Europa, tocmai pentru a bloca aceste puncte obligatorii. Miroase a sinucidere!

În plus, folosind numai arme atomice tactice (sub 100 kt), Rusia Sovietică spera să nu declanșeze un război nuclear total cu NATO: ar fi fost distrugerea reciprocă asigurată. Slabă speranță! În baza a zeci de ani de simulări, analiștii militari știu că, atunci când folosești arma nucleară, mai ai 50 de ore de trăit. Totuși, vreme de decenii aceasta a fost doctrina oficială a Moscovei.

Moștenirea substrategică. Deși toți știau că Operațiunea în Adâncime Nucleară e sinucidere curată, armele nucleare tactice trebuincioase s-au produs în masă, s-au acumulat morman: în anii 1980 Rusia avea vreo 30.000. Creșterea s-a domolit abia după catastrofa de la Cernobîl, când caracterul sinucigaș al acestei strategii a fost perceput mai limpede. Iar apoi s-a întâmplat ceea ce stătea să se întâmple: Moscova a pierdut controlul asupra arsenalului nuclear tactic. De mai multe ori! Fiindcă e imposibil să garantezi securitatea unei asemenea cantități de arme nucleare.

Ianuarie 1991, Azerbaidjan: 2 din cele 4 baze de stocare a armelor nucleare substrategice, cele de la Baku și Zuh, sunt atacate de insurgenți. Ce căutau armele acelea în Azerbaidjan, nu știe nimeni. Mai ales că la Zuh erau stocate… torpile nucleare. Credeau oare că portavioanele americane vor ajunge, cumva, și în Marea de Aral? Luptele au durat o zi întreagă și a urmat retragerea de urgență, în secret, totală a armelor din această categorie pe teritoriul Rusiei.

Manevra precipitată a provocat un asemenea haos, încât inventarierea zecilor de mii de arme substrategice evacuate după acest incident a durat … 15 ani. Deci, situația armelor substrategice era deja haotică atunci când a survenit lovitura de Stat din august 1991. Liderii rebeli de la Moscova au intrat în posesia celor 3 terminale ale sistemului ”Kazbek” de declanșare a arsenalului nuclear și … au pus în stare de alertă armele tactice: încărcate pe avioane gata de decolare.

După aceste incidente, Moscova a luat decizia de a reduce cu peste 90% arsenalul nuclear tactic rusesc. În 2010, Rusia mai avea numai 1.350 arme nucleare substrategice active. Două treimi păzesc țărmurile pustii ale Peninsulei Kamceatka, să țină la distanță flota americană. O treime – deci circa 450 – e în dotarea forțelor aeriene ”de front”: bombardiere Su-24M2. Cine știe de ce, majoritatea acestora sunt în bazele militare situate de-a lungul frontierei cu China.  Foarte puține – circa 70 cu totul – sunt în dotarea forțelor terestre: ogive pentru rachetele Iskander-M. Mai sunt câteva sute de arme substrategice destinate unor vectori scoși din uz, precum rachetele tactice OTR-21 «Точка». Dar nimeni nu riscă să pună o ogivă nucleară pe o rachetă expirată.

Deci, numai 70 de arme active în Rusia europeană. Această situație are cauze istorice: la lovitura de Stat din 1991, comandantul Forțelor Terestre, gl. Varennikov, a reușit să dobândească control independent asupra armelor nucleare tactice. Și a ordonat desfășurarea și activarea lor, fiind oprit în ultimul moment. De atunci, Kremlinul consideră ”nesănătos” ca același general să aibă sub autoritatea sa și tancurile, și armele nucleare. Arsenalul terestru a fost redus la minimum.

Amploarea amenințării. Rachetele strategice cu baza la sol (Topol, Satan) sau pe submarine (Bulava) sunt proiectate să atace ținte la mii de kilometri: nu pot fi folosite pentru a lovi Ucraina. În plus, aviația ”de front” a Rusiei nu a reușit nici după 6 luni să obțină control asupra spațiului aerian, de aceea loviturile sunt executate imprecis și de la distanță, cu rachete de croazieră vulnerabile la armele antiaeriene. În aceste condiții nu are rost să încerci să folosești capacitatea nucleară a bombardierelor Su-24, vechi de 50 de ani. Singurele arme capabile să răzbată rămân cele 10 – 12 ogive nucleare substrategice pentru rachetele Iskander, păstrate în 3 arsenale ”Tip S” de la granița cu Ucraina: FBKr–18 (Bryansk), FBKr–45 (Voronej) și FBKr–22 (Belgorod).

În mod ciudat, amenințarea nucleară la adresa Ucrainei se bazează tocmai pe acest segment foarte redus și din ce în ce mai demodat al arsenalului nuclear substrategic (rușii spun ”non-strategic”). Și despre care experții ruși, ca și cei americani, sunt de acord că va fi în curând retras din dotare de ambele țări și înlocuit cu arme de mare precizie, non-nucleare, hipersonice. Fiindcă, din multiplele simulări efectuate în ultimele decenii, și unii și alții știu că folosirea armei nucleare, chiar și substrategice, s-ar solda cu izbucnirea unui război nuclear global.

În plus, NATO cunoaște amplasamentul acestor arme substrategice și le supraveghează permanent: acesta e sensul asigurărilor periodice că ”Rusia nu și-a schimbat postura nucleară”. Iar Rusia știe bine cum stau lucrurile: în timpul loviturii de Stat din august 1991, generalul Y.P. Maximov, comandantul Forțelor Nucleare, a ordonat revenirea în remize a lansatoarelor mobile, știind că manevra va fi sesizată instantaneu, iar SUA vor ști că situația la Moscova este sub control.

Credibilitatea amenințării. E din ce în ce mai ciudat: Rusia amenință cu folosirea unor arme demodate, aflate în prioritatea informativă a adversarului și în curs de scoatere din uz. În plus, liderii militari ruși știu de multă vreme că războaiele locale, precum cele din Cecenia, Georgia sau Ucraina, nu pot fi rezolvate prin folosirea armelor nucleare: ar duce automat la o escaladare strategică extrem de periculoasă și ar produce pagube grave intereselor de politică externă ale Rusiei. Știu și că o eventuală escaladare nucleară nu oferă un câștig evident pe câmpul de luptă și poate fi contracarată de adversar fără folosirea armelor de distrugere în masă. Știu chiar mai mult: că folosirea armelor nucleare într-un conflict limitat primejduiește însăși Rusia!

Astfel, vorbind în fața Academiei de Științe Militare a Rusiei, la 08.12.2009, președintele Academiei, generalul de armată Mahmud Ahmetovici Gareev (1923 – 2019), o personalitate a științei militare ruse, arăta: „Această convingere, că securitatea Rusiei este garantată atâta timp cât avem arme nucleare, nu corespunde întru totul noilor realități. Știm că Uniunea Sovietică a avut arme nucleare; armele nucleare au rămas, dar nu mai există statul unional. Asemenea arme nu sunt un leac universal, folosirea lor este lipsită de sens în situații locale precum Cecenia…”

În pofida nenumăratelor și zgomotoaselor amenințări cu recurgerea la arma atomică, analiza arată că amenințarea e lipsită de credibilitate: nu trebuie să ne așteptăm la o nouă Hiroșima, la o agresiune nucleară a Rusiei asupra Ucrainei, la aruncarea în aer a unei centrale nucleare.