Fosta moderatoare a emisiunii „Săptămâna mondenă” de la B1TV a trecut, cu ani în urmă, printr-o grea încercare. Prima sa fiică, la doar o săptămână, fusese pusă în ghips cu totul, iar dacă nu ajungea la doctorul Burnei, ar fi avut o viață chinuită. Redăm, integral, povestea ei
AUTOR: Roxana Iliescu
Pe 22 decembrie 2003 a venit pe lume Teresa (foto dreapta), prima mea fiică. Cu bucurie, dar și cu un diagnostic - displazie de șold. Ca atare m-au trimis la investigații suplimentare. După Anul Nou, imediat, am ajuns la „Grigore Alexandrescu”. Un rezident (între timp ajuns medic apreciat) ne-a făcut un braț de radiografii, a pus pruncul de o săptămână în ghips de sus până jos, și ne-a dat un diagnostic complicat, infiorător și fără speranțe prea mari pentru o viață normală. Mă uitam la copilul meu aparent perfect, mă uitam la foile cu antet și tot cerul parcă se prăbușise în capul meu. Am plâns toată noaptea și spre dimineață m-am trezit cu un mesaj clar: Caută și altă opinie! Nu poate fi adevărat! Am înfășurat bebelușul în pături și am „zburat” către „Marie Curie”. Nu cunoașteam pe nimeni, nu mă știa nimeni. La Secția de ortopedie am cerut să ajung la cel mai bun doctor. Mi s-a arătat un cabinet în fața căruia era o coadă nesfârșită de pacienți și am așteptat. Până când un zâmbet blând de OM mare m-a încurajat: „Hai ,nu mai plânge mami! Nu știu cine ți-a pus copilul în ghips, dar îți promit eu că găsim soluții mai blânde”.După nici două ore de investigații, ghipsul a zburat și a apărut un aparat mobil prietenos cu pielea bebelușilor pentru displazie. Cât despre celelalte afecțiuni înșiruite la „Grigore Alexandrescu”, realitatea era ca în Caragiale: Nu era lista așa de lungă și recomandarea era de multă mișcare, nicidecum de imobilizare.
Dacă nu ajungeam la Dr. Burnei (foto medalion), copilul meu risca să aibă oasele dezvoltate total anormal și ar fi fost condamnat la un șir interminabil de operații.
Așa, în 6 luni displazia s-a rezolvat, iar pentru călcătura ei strâmbă ( aș vrea să vă dau dignosticul exact, dar am făcut eforturi să îl uit) am făcut gimnastică medicală, am purtat pantofi speciali, am revenit anual la control și, în fiecare an, eminentul chirurg Burnei se bucura că un copil ca domnișoara care are acum 1,80 nu are de ce să ajungă sub bisturiul său. Nu a vrut să-mi primească niciodată altă atenție decât o icoană desenată chiar de Teresa, iar dacă am întrebat ce pot să fac în semn de recunoștință, mi-a spus că, dacă am idee cum pot ajuta secția de ortopedie și copiii de aici, el e fericit. Mai mult, mi-a povestit de cazurile sociale care ajung la el. Au fost sărbători în care am adunat cadouri pentru cei internați, am vorbit cu părinții, am aflat zeci de povești în care Dr. Burnei a făcut miracole. În care a stat 8, 10, ba chiar și mai multe ore în sala de operații cu un singur pacient doar pentru a-i reda copilului șansa la normalitate. Indiferent de durerile lui de spate de după sau de consumul uriaș de energie necesitat... L-am întrebat cum face asta. Mi-a arătat peretele plin de icoane. „De fiecare dată îi simt cu mine în sala de operații. În cazul tău, au fost alături de mine la consult. Am deseori instincte care nu știu de unde vin. Am și cazuri în care nu pot face nimic. Și atunci mă rog tot la cei din icoane să-i ajute altfel.”
Niciun doctor nu e Dumnezeu. Sunt însă medici mai curajoși, care fac tot ce le stă în putință, ba chiar mult peste, cei care inovează, cei care duc medicina mai departe, și sunt aceia care respectă doar „procedurile”, indiferent dacă instinctul lor le spune altceva. Aceștia din urmă sunt acoperiți din punct de vedere legal. Nu știu exact cât de bine dorm noaptea.
Eu, una, prefer oricând un OM dispus să inoveze, un OM care admite că genialitatea sa stă în inspirația divină, dar și în munca titanică, aproape fără odihnă.
Recomandările noastre
