Celebra scriitoare şi jurnalistă spaniolă a vorbit pentru „Evenimentul zilei” despre dublul limbaj pe care îl presupunea traiul în dictatura franchistă, dar şi despre Dan Brown şi J.K. Rowling.
Ieri a avut loc deschiderea celei de-a cincea ediţii a Târgului de carte Bookfest (9-13 iunie), cel mai important eveniment editorial din România, găzduit în Pavilioanele 13, 14, 15, 16 şi 17 ale Complexului Romexpo. Inovaţia din acest an o constituie prezenţa Spaniei ca ţară invitată; motivele invocate de Asociaţia Editorilor din România - organizatorii Bookfest -, în sprijinul acestei decizii includ valoarea literaturii spaniole traduse în română în ultimii ani şi numărul din ce în ce mai mare al cărţilor traduse în România.
Aşa că prima zi a Târgului de carte a însemnat şi o masă rotundă cu tema „Teritoriul ficţiunii dincolo de genuri”, moderată de criticul literar Simona Sora (revista „Dilema Veche”/„Dilemateca”), la care au participat invitaţi spanioli, scriitorii Rosa Montero, Carme Riera şi Lorenzo Silva, dar şi români - Varujan Vosganian (poet, romancier), Dan Lungu (sociolog, romancier) şi Ioana Ieronim (poetă, traducătoare). Dintre autorii spanioli, Montero este cea mai gustată de publicul din România, fiind prezentă pe piaţă cu patru volume: „În inima infernului”, „Povestea Regelui Străveziu”, „Stăpân iubit” şi „Ziua inocenţilor”. Scriitoarea născută în 1951 se remarcă şi prin articolele din „El País”. Are un lung şir de premii, şi pentru activitatea jurnalistică, şi pentru aceea literară, printre care distincţia „Manuel del Arco” , premiile Grinzane Cavour şi „Que Leer”.
Evenimentul Zilei: Dictatura lui Franco v-a determinat să fiţi un ziarist mai bun? Rosa Montero: Nu neapărat. M-am născut în timpul acestui regim, aşa că eram obişnuită cu supravieţuirea în timpul dictaturii, pentru că nu cunoşteam altceva. Când am început să lucrez ca ziaristă, adică la 19 ani, studiind în acelaşi timp, regimul franchist îşi trăia ultimii ani. Aceştia au fost foarte stranii, parcă pe două niveluri, unul al dictaturii, adică existenţa oficială, şi aceea de zi cu zi, în care eram hippy, fumam iarbă, mergeam la demonstraţii, cu teamă, e drept. Viaţa reală era deja acolo, pregătindu-ne pentru democraţie, cu toţii o aşteptam. Am avut probleme la începutul carierei pentru că nu se angajau ziariste. Dar noi, toţi tinerii jurnaliştii, care lucrau la ziare stângiste, eram obişnuiţi cu un dublu limbaj, din cauza cenzurii extrem de dure.
Cititorii ştiau că, de exemplu, dacă scriam despre Henric al VIII-lea, regele Angliei, ne refeream de fapt la Franco. Dubla realitate e ceva banal pentru toţi cei care au trăit în timpul unei dictaturi. Poate că dacă aş fi trăit mai mult în regimul franchist, aş fi avut cicatrice. Dar, în calitate de jurnalist, am prins doar cinci ani din această perioadă. Primul roman l-am scris după moartea lui Franco, aşa că am putut să scriu cu toată libertatea pe care mi-o puneau la dispoziţie circumstanţele externe; libertatea interioară e greu de cucerit, chiar şi în democraţie.
OPINII
„Un cititor care cumpără bestselleruri vrea aceeaşi reţetă, doar puţin alterată. Pe când eu scriu ca să aflu ceva, este calea către cunoaştere”, spune autoarea, care a publicat 11 volume în 31 de ani de carieră.
Jurnalista şi prozatoarea Rosa Montero dă interviuri cu lejeritate, lucru firesc la câte astfel de materiale a redactat la viaţa ei. E şi păcat că doar patru cărţi din opusul ei au apărut în română, la Editura RAO. Se sperie numai la auzul numelui lui Dan Brown, dar nu clipeşte la J.K. Rowling.
EVZ: Ştiaţi că „În inima infernului” a fost comparată cu cărţile lui Dan Brown? Rosa Montero: Of, nu, de ce?! Am un singur roman medieval, din cele 11 publicate în 31 de ani, căci de obicei unul îmi ia trei ani. Cărţile lui Dan Brown nu sunt literatură, după părerea mea. Poate el scrie mai bine, piaţa asta indică, dar suntem cum nu se poate mai diferiţi. Pentru mine, bestseller nu înseamnă că şi vinzi foarte multe cărţi.
Mi se pare mai degrabă un gen literar, ca SF-ul sau policierul, sunt cărţi care sunt mereu aceleaşi, un cititor care cumpără bestselleruri vrea o valoare sigură, aceeaşi reţetă, dar puţin alterată. Vrea aceeaşi intrigă, aceleaşi personaje, acelaşi final. Pe când eu scriu ca să aflu ceva, pentru mine scrisul e calea către cunoaştere. Vreau să găsesc un mic adevăr care să mă ajute să trăiesc. Într-un anume sens, nu scriu pentru a spune ceva sau pentru a face prozeliţi, ci ca să învăţ. Suntem scriitori pentru că avem nevoie să scriem. Când fac jurnalism, scriu despre lucruri pe care le ştiu, pentru că abia atunci ies la iveală din subconştient.
Când scriu roman, scriu despre lucruri pe care nu ştiu că le ştiu. Trec de la redactatul articolelor la scrierea unui roman cum treci de la a vorbi într-o limbă la a vorbi într-alta, aşa cum facem noi acum. Nu există vreo duplicitate, ci sunt alte faţete ale realităţii. De exemplu, pentru un articol de ziar e nevoie de precizie, pentru a documenta subiectul, a vorbi cu oamenii şi pentru a le reproduce corect spusele. În schimb, ficţiunea privilegiază ambiguitatea.
Funcţionează şi terapeutic? E prea puţin spus. Ca majoritatea romancierilor, am început să scriu foarte devreme, la 5 ani. Citeam într-un interviu cu J.K. Rowling, autoarea seriei „Harry Potter”, că a scris prima proză, despre un iepure vorbitor, la 7 ani. La mine, era vorba despre şoareci vorbitori, aşa că ne întâlnim la nivelul rozătoarelor! (Râde.) De când mă ştiu, am fost scriitoare şi conştientă de asta, şi mă consider una organică, pentru că proza îmi vine la fel de firesc ca respiratul sau băutul apei.
Pot spune că sunt scriitoare cum spun că sunt femeie, mediteraneeană, madrilenă, sunt fapte care mă constituie la cel mai de bază nivel. Fără scris, m-aş face bucăţi. De multe ori simt că ficţiunea este scheletul meu extern şi mi-e teamă că într-o zi nu va mai funcţiona şi nu ştiu cum maş descurca în absenţa lui, nici nu vreau să-mi imaginez!