Chiar dacă numărul membrilor comunităţii de romi este considerabil, raportat la restul populaţiei majoritare, aceştia nu beneficiază încă de reprezentare în cadrul autorităţilor locale. La ultimele alegeri au fost însă doar la două voturi distanţă de a avea un reprezentant în consiliul local al comunei Vereşti. Ei s-au obişnuit să trăiască în afara obligaţiilor instituţionale de orice fel, iar instituţiile sau reprezentanţii acestora s-au obişnuit să le ignore problemele, situaţie motivată prin faptul că majoritatea nu au acte de proprietate pe case.
Situaţia este diferită însă în perioada campaniilor electorale, când romii constituie un capital electoral important, pentru oricare dintre candidaţi, relevă un studiu realizat de Fundaţia Soros cu tema „Romii. Poveşti de viaţă”.
În aceste perioade, uliţa de acces înspre comunitate este pietruită şi se manifestă o receptivitate mai ridicată faţă de nevoile romilor. Conform unora dintre opinii însă, cei mai mulţi se folosesc de ei, iar „ajutorul” acordat nu este unul pe termen lung, care să rezolve cu adevărat problemele comunitare.
„O campanie electorală făcută aici ... dacă vine candidatul şi dă două butelii de vin şi un porc, merg toţi şi îl votează, dacă nu le dă nimic, nu merg. Şi, vă daţi seama, e vorba de 400 de voturi care, la o comună, se cunoaşte. Un procent destul de mare, dacă vă gândiţi că primarul a ieşit la Vereşti cu 900 şi ceva de voturi, şi ţiganii au 100% la vot, iar românii s-au prezentat la vot doar 30 % ... Şi practic, sunt dirijaţi (romii-n.r.). Este o masă de manevră. Dar după alegeri nu mai are nimeni treabă cu ei”, povesteşte unul dintre romi. Principiile de funcţionare ale comunităţii de căldărari din Vereşti au fost bine stabilite şi păstrate în timp, din perioada modului de viaţă nomad şi până în ziua de azi, când observăm acelaşi port, aceleaşi îndeletniciri, aceleaşi reguli sociale. Şi dacă ar fi să îi descriem cu ajutorul unui singur cuvânt acela ar fi omogenitatea. Nu sunt abateri de la regulă, nu sunt abateri de la ceea ce stabileşte sau a stabilit comunitatea, nu există alegeri individuale, ci doar trasee bine stabilite după tiparul comunitar. Impresia generală este că atunci când vorbeşti cu un individ ai impresia că vorbeşti cu întreaga comunitate. "Drumul e până la bulibaşă, dar la restul nu se mai poate ajunge"
Romii căldărari din Vereşti pot fi găsiţi doar în zona compactă a localităţii Hancea, pe fosta zonă a pieţei şi a terenului bisericesc. Zona ca atare este denumită de către ceilalţi localnici şi Şatră sau Ţigănime. Hancea este lipită de centrul de comună, iar poziţionarea romilor este undeva la mijlocul satului, accesul înspre comunitate fiind făcut de o uliţă, după care urmează o zonă aglomerată, de aproximativ două hectare, unde sunt aproximativ 550 de persoane în 84 de case, arată studiul Soros.
Ca şi românii, romii şi-au construit iniţial casele din chirpici, apoi, după revoluţie, din cărămidă. Interioarele sunt relativ asemănătoare, neavând ca specific decât poate culorile mai vii preferate atât în îmbrăcăminte, cât şi în amenajări. Casele sunt cele care marchează şi diferenţele de status în interiorul comunităţii.
Se detaşează astfel cele două case cu turnuleţe, cu 14 camere şi cu living de 14 mp, aparţinând unor membri ai comunităţii care se abat de la medie. În rest, diferenţele sunt mici, cei mai „înstăriţi” au trei sau patru camere, deţin sobă din cărămidă sau teracotă, sunt eventual dotaţi cu aparate de radio, TV, câţiv chiar şi cu calculatoare, au automobile personale.
Cei care sunt „mai necăjiţi”, trăiesc în continuare cu soba de tablă în casă care ţine cât are foc, duc tot în spate cazanul, şi au în medie cam o singură cameră, sunt mai aglomeraţi decât ceilalţi şi, din punct de vedere al plasării în comunitate, sunt împinşi mai la margine.
Casele sunt construite haotic, fără nici un plan, situaţie datorată lipsei de interes a autorităţilor, dar mai ales datorită acceptării acestei situaţii în schimbul unui capital electoral considerabil. Conform declaraţiilor unor membrii exteriori comunităţii, romii au fost lăsaţi în pace să construiască în schimbul voturilor. Acest „beneficiu” pe termen scurt a creat însă efecte negative pe termen lung: acum aceste case nu pot fi alimentate cu curent electric, nu poate fi făcută o sistematizare a localităţii pentru a introduce gaz sau pentru canalizare, deci crearea infrastructurii de utilităţi este aproape imposibilă. În prezent, curent electric au aproximativ 40 de familii, celelalte locuinţe fiind alimentate de la cei care au, prin improvizaţii.
„Da, este practicabilă. Dar se poate intra numai cu piciorul. Dacă se poate intra pe uliţa principală cu căruţa, cu o maşină, ştiu eu cu altceva tras de mână. Un car să mai tragi de mână...Până la bulibaşă, dar la restul nu se poate. Din şosea, din drumul principal sunt vreo 200 de metri, după care urmează aglomerarea, prin care se poate trece numai cu piciorul, că e practic numai o cărare. Că ei trec pe sub geam la fiecare, din curte în curte. Dacă ieşim de aici înapoi pe drum, şi ieşim pe partea cealaltă în sat, mergem pe sub peretele fiecărei case pe atât: o potecuţă. Că nu poţi merge nici cu căruciorul de butelie printre ele”, descriu membrii comunităţii drumurile din satul lor. "Nu vrem să ne stricăm neamul"
Căsătoria şi familia ocupă un loc central în viaţa comunităţii, fiind, alături de meseria de căldărar, elemente de expresie identitară a comunităţii, şi de conservare a specificului acesteia. Legile nescrise sau mersul lucrurilor dictează ca alegerea partenerului să se facă doar în cadrul neamului de romi căldărari.
„Aşa a lăsat Dumnezeu poruncă, aşa este legea noastră, nu vrem să ne stricăm neamul, nu vrem să ne facem de ruşine între căldărari! Da, deci dacă iau familia mea, cunosc obiceiurile din casa mea, din familia mea. Pai dacă nu-ţi cunosc obiceiurile, nu-ţi cunosc nimic, ştiu eu ce ai tu? În gând? Deci cel mai bine nu am nici o legătură cu tine. Te salut, tu mă saluţi şi salut! Dar aici nu s-au întâmplat cazuri de astea, deci nu sunt amestecături, îi tot rom, acelaşi port, acelaşi obiceiuri”, arată un rom indignta de faptul că printr-o căsătorie cu cineva din exterior s-ar pute distruge tradiţia căldărarilor.
Orice abatere de la „legea” după care se realizează uniunile familiale ar însemna, conform percepţiilor lor, o deteriorare, fie a individului în cadrul comunităţii, fie a comunităţii în ansamblu la nivel extern.
Încă de la vârste fragede copiii învaţă activităţile tradiţionale, le este ales partenerul de viaţă de către părinţi, iar
Orice excepţie, este puternic sancţionată de comunitate:
„Uite ce s-o-ntâmplat vara asta. La noi. Erau plecaţi ai noştri cu corturi. Aşa. La Satu Mare, un băiat şi-a lăsat femeia, şi s-a dus după o ursăriţă, de-asta îmbrăcată în pantaloni, aşa, de prin Rădăuţi. Ştii cât a stat cu ea? Două zile. Nu ştiu. Nu s-au înţeles. Şi-o tras înapoi, o venit înapoi, s-o-ndreptat către femeică, către cea pe care o avea la început. Tatăl, băieţii, fraţii lu asta au vrut săl ciomăgească şi să-l îndrepte un pic, că nu trebuia să-şi bată joc de ea. Nu pentru ei. Pentru ea. Că din moment ce ai luat-o, de ce-ţi baţi joc de ea? Eh, şi cu mare greu, el iară o venit înapoi. Da io cred că tot acolo e tot o pată, deci între ea şi el, ei stau împreună acum, dar tot o pată e! Nu mai este băgat în samă. Nu. Dar de comunitate e respins. Deci, trăieşte in comunitate, dar şi-a pierdut respectul. Stă la părinţii lui acolo, dar să mai discut eu cu el, nu, ăla nu”, arată un lider rom.
Situaţia este inegală cu privire la băieţi şi fete. Dacă în cazul băieţilor romi, au fost menţionate situaţii pe parcursul ultimilor zece ani în care aceştia să aibă relaţii pasagere, sau aventuri cu fete românce, referitor la fetele romilor căldărari, situaţia este clară, nu există ambiguităţi: nu au fost niciodată cu alţi bărbaţi decât cei din neamul lor, şi nici nu vor fi.
Cultul penticostal a adus schimbări
Evoluţia acestui fenomen social în cadrul comunităţii a fost marcat de un moment de schimbare început în anii 1992-1993, odată cu adoptarea cultului penticostal, aceasta însemnând şi trecerea la căsătoriile religioase, la starea civilă şi la botezul copiilor. Romii căldărari au îmbinat practic regulile noii credinţe cu regulile tradiţionale, astfel încât căsătoriile se fac acum şi în mod tradiţional şi după prevederile credinţei penticostale. Un alt efect însă al adoptării noilor reguli este creşterea vârstei la căsătorie a tinerilor cu aproximativ doi ani: fetele sunt acum căsătorite la 15-16 ani, iar băieţii la aproximativ 18 ani.
Părinţii au un rol hotărâtor în destinul copiilor, atât economic, cât şi social, aceştia depinzând aproape în totalitate de părinţi. Părinţii sunt cei care transmit mai departe băieţilor meseria de căldărari şi abilităţile privind treburile gospodăreşti fetelor, alegând ulterior să facă alianţe prin căsătorii cu familii de acelaşi status economic şi social.
„Deci cum ar fi, la noi îi … dacă nu-i dai tu ca părinte, el nu poate creşte. Deci să-l laşi tu, să pornească de la iarba verde, să se descurce, e greu pentru el, el nu va fi niciodată un om înstărit. Mă înţelegi ce vreau să zic? (Dar de unul singur, are cum să reuşească fiul dvs.?) Ba da, ba da, dar îi una să pleci de la lingura până sus şi una fără măcar o lingură … Da, deci cum ar fi … nu-l las ca fiu de-al meu, nu-l las! Băi, vrei sa-ţi facem casă? Te-ajut şi eu şi tu munceşti şi eu şi facem casă. Şi se face casă lângă casa tatălui bineînţeles, dacă am terenu! Dacă am terenu mare, îl aşez şi pe el oleacă mai încolo. Dar dacă nu am, îl îngrădesc acolo lângă mine. Cine-a plecat din părinţi mai înstărit, o mers şi el mai înstărit, dar dacă părinţii lui o fost lipiţi pământului, el o rămas tot lipit pământului. Cam aşa este, deci dacă nu o avut posibilitatea tata lui să-i dea oleacă vânt, un vânt, aşa, să-i dea oleacă o pornire, să-l ridică oleacă şi să aibă o cărămiduţă mai groasă, ştiţi? Acuma tot … Tot părinţii hotărăsc, ştii din ce cauză? Nu ştiţi. Dacă eu îs oleacă mai înstărit, apoi eu trebuie să iau la fata mea unul tot oleacă mai înstărit. Sau de nivelul meu, că n-aş putea să-l dau, s-o dau la unul care n-are cu ce tulbura apa-n ceaun! Şi eu pot să fac deosebirea asta, mai matur, om mare, dar ea la paişpe ani îi place unu că-i frumuşel, că-i albuţ, că-i cu ochi albaştri şi poate-i lipit de nu mai ştiu, ştiţi? Şi dacă s-ar mărita cu unu mai sărac ca ea, ar fi corcitură”, explică un alt rom transmiterea tradiţiei de la o generaţie la alta.
Principiul fundamental după care funcţionează relaţiile de cuplu din comunitate este întâietatea bărbatului în faţa femeii. Bărbatul este cel care ia deciziile, soţiile având foarte puţin de spus în acest sens. Romii declară că femeia trebuie să îi dea ascultare bărbatului, şi multe comportamente reflectă această situaţie de inegalitate, chiar de supunere a femeii în faţa bărbatului: bărbatul este cel care intră primul în casă, iar femeia îi dă respectul la bărbat, şi îi dă toată dreptatea, aceasta însemnând că ele nu ies din cuvântul acestuia. Totodată, femeile nu au voie să treacă cu căldările înainte bărbatului, sau să îi taie calea în vreun fel, fie că este vorba de soţ, fie că este vorba de socru.
Situaţia femeii
Dacă, în opinia membrilor exteriori comunităţii, până nu demult în trecut, situaţia acestora era echivalentă cu cea a unor sclave, religia penticostală a adus unele îmbunătăţiri în ceea ce priveşte rolul femeii în comunitate şi al soţiilor în relaţia de cuplu. Un exemplu este faptul că predicatorii au fost aleşi prin vot democratic, vot la care au participat şi femeile.
„Dar nu există chestia asta ... dar ei nici când nu erau căsătoriţi legal, ţiganca nu pleca din casă indiferent de ce făcea el. Putea să o schingiuiască, nu pleca ... Era o perioadă când femeile erau ceva mai mult decât sclave. E dur. Mi se pare dur. Dar aşa le vedeam eu de afară”, a precizat un reprezentant al populaţiei majoritare.
„Ei bine, condiţia femeii din comunitate este ca şi acum 200 de ani. Ea nu are nici un cuvânt de spus, el poate să facă orice. Ea nu are voie să îl părăsească orice ar face el. Doar dacă apare discuţia şi scandalul între familii şi şi-o ia tatăl înapoi. Tatăl fetei. Dar ea sigur nu mai are viitor după treaba asta. Altă familie nu îşi poate înfiinţa ... sau îşi poate numai dacă o ia tot un ţigan, dar văduv, sau necăjit care nu a putut să îşi facă o familie, sau unul care are un handicap psihic sau care nu l-au agreat alţii. Dar ea nu mai poate face o familie la modul ... s-a întâmplat, i-a murit bărbatul şi ia viaţa de la capăt. Sau a fost o chestie că s-au despărţit şi ea să ia viaţa de la capăt ... nu există aşa ceva”, a subliniat un reprezentant al populaţiei majoritare. „Ea trebuia să meargă în urma noastră şi eu să merg cu trei metri înaintea ei. Aşa era un obicei, să nu meargă femeia cu mine pe drum. Dacă era văzută cu mine eram ruşinea satului. Că n-avea voie. Ruşinea satului sau dacă trecea înaintea unui ţigan … N-avea voie să treacă înaintea ta. N-avea voie să treacă, deci io stăteam aşa, da? N-avea voie să-i taie calea. Deci io trebuia să mă dau aşa într-o parte să treacă ea. Ca maşinile. Dădea dreptul de prioritate”, subliniază un lider rom. Educaţia
Capitalul educaţional al comunităţii este destul de limitat, în special cel al populaţiei de genul feminin: un singur adult din comunitate are opt clase absolvite, şi nici o femeie adultă nu a făcut mai mult de două clase. Problema şcolarizării romilor căldărari s-a pus abia după stabilirea acestora şi înfiinţarea comunităţii.
În perioada de după 1960, obligativitatea frecventării şcolii a făcut parte din politica de asimilare etnică, copiii romi fiind forţaţi să se înscrie la şcoală. Ulterior însă, abandonul şcolar era de 100%, înaintea absolvirii unui an de şcoală, situaţie care s-a schimbat puţin în timp. Impedimentele legate de frecventarea şcolii au vizat cel mai adesea activităţile comunitare: practicarea semi-nomadismului în scopul vinderii cazanelor şi implicarea fetelor în activităţile gospodăreşti încă de la vârsta de şase - şapte ani. Mai mult, există şio reticenţă de ordin valoric faţă de educaţie: a face şcoală, în special în cazul fetelor, este o ruşine.
Economia
Opiniile cu privire la nivelul de trai al căldărarilor sunt contradictorii.
Conform unor păreri ale reprezentanţilor populaţiei majoritare există o tendinţă a romilor de a se victimiza faţă de oricine se interesează de problemele lor. Din observaţiile aceloraşi membri exteriori comunităţii, consumul şi cheltuielile lunare ale unei familii medii de romi căldărari (de aproximativ opt persoane) ajunge la aproximativ la 400 sau 500 de RON pe săptămână.
Ei trăiesc momentul, iar de trăit trăiesc foarte bine ... de exemplu, ei consumă mai mult decâtconsum eu, şi eu pot spune că am ... mă simt bine cum trăiesc şi nu renunţ la un concediu sau la o plimbare sau la o excursie ... dar totuşi nu îmi pot permite să consum cât consumă ei. Cum se apropie perioada asta de iarnă, cumpără fiecare familie câte vreo 2 porci, fiecare la vreo 100 şi ceva de kilograme. Fac preparate foarte bune, afumături, au reţetele lor. Apropo de nunţi, ei nu fac nimic pregătit la nunţi. Ei taie vreo 5 porci graşi, iar carnea crudă este împărţită la nuntaşi, la cei care sunt veniţi, cam câte două sau trei kg.
Romii sunt nevoiţi să cumpere tot ceea ce consumă, deoarece nimeni din comunitate nu are teren agricol. Au fost identificate următoarele surse de venit: aproximativ 200 de persoane beneficiază de venit minim garantat, alte câteva persoane din rândul celor mai vârstnici care au fost deportaţi la Bug, beneficiază de asemenea de pensii de aproximativ 500 RON, din partea statului german. Din partea statului român au fost oferite de asemenea unele despăgubiri în bani pentru aurul căldărarilor confiscat la Bug.
În afara muncilor ocazionale cu ziua, practicate de nevestele căldărarilor, toate resursele materiale ale comunităţii sunt legate de meseria tradiţională de căldărar, care constituie centrul activităţilor economice ale romilor din Vereşti. Prin prelucrarea tablei şi fierului la rece, aceştia fac vase pentru mâncare, cazane, găleţi, căldări pentru apă, sobe, burlane pentru sobele de fum, căzi.
Perioada de după revoluţie a oferit oportunitatea de a obţine fier vechi prin lichidarea vechilor fabrici. Meseria tradiţională, la care s-a alăturat comerţul cu fier vechi de după 1990, au asigurat dezvoltarea comunităţii şi a fost transmisă din tată în fiu: copiii învaţă de la nouă sau de la zece ani să bată fierul, ajungând ca, la 14-15 ani să se descurce singur cu prelucrarea şi valorificarea produselor. La 16 ani, deja băieţii au capacitatea de a-şi întreţine familia migrând sezonier pentru a-şi vinde produsele, iar fetele de a gestiona o
întreagă gospodărie.
Relaţiile din interiorul comunităţii
Relaţiile din interiorul comunităţii sunt configurate în primul rând de relaţiile de rudenie, neamurile fiind cele care separă numărul mare de Stăneşti din Hancea. Comportamente de întrajutorare au loc cel mai adesea în cadrul familiei extinse, inclusiv mersul cu cazane prin sate se face tot pe neamuri, care au alocate zone în care îşi fac de obicei vânzările. Neamul porneşte de obicei de la un cuplu în vârstă cu o condiţie mai bună, la care se adaugă fraţii şi surorile, precum şi familiile fiilor. Fiicele, odată căsătorite, fac parte din neamul soţului.
Relaţiile între membrii comunităţii mai sunt însă structurate şi de statusul social: cei care au bani nu discută cu cel care nu are, iar în cazul căsătoriilor se caută alianţe cu familii de acelaşi nivel, care să aibă bani şi care să aibă putere. Prin aceste alianţe, neamurile îşi consolidează puterea şi statusul din comunitate, iar conflictele sunt evitate tocmai datorită faptului că înţelegerile între cei de aceeaşi condiţie social economică se rezolvă amiabil. Religia penticostală a accentuat armonia comunitară, romii devenind mai paşnici: deşi s-au redus evenimentele culturale tradiţionale, beneficiul a ameliorat în multe cazurirelaţiile de cuplu şi atitudinea bărbaţilor faţă de soţii.
Forma de organizare
În ceea ce priveşte forma de organizare a comunităţii, vorbim din nou de tradiţie şi religie. Există bulibaşa, al cărui rol este în principal reprezentarea romilor în faţa autorităţilor, sau reglementarea probleme interne care apar.
Fiind urmaşul fostului bulibaşă al căldărarilor, al celui deportat la Bug care a revenit ulterior şi a avut o contribuţie importantă în înfiinţarea comunităţii de la Vereşti, actualul conducător se bucură de respect mai ales în rândul celor mai vârstnici din comunitate. Cu toate că respectă tradiţia, impactul pe care l-a avut religia în rândul comunităţii este considerabil, şi acum ei nu mai ies din litera şi cuvântul religiei.
Religia a generat însă şi o nouă formă de organizare a comunităţii, care a trebuit să aleagă prin alegeri democratice, (votul adulţilor, inclusiv al femeilor) predicatori, administrator, diacon. Deşi aceste evenimente au dus la identificarea altor lideri comunitari, a căror carismă au crescut în timp, bulibaşa nu consideră că este vreun conflict de autoritate între cele două forme de organizare.