Pe 5 octombrie 1925 începeau lucrările Conferinţei internaţionale de la Locarno în cadrul căreia au fost semnate mai multe documente, cel mai important dintre acestea fiind Pactul de garanţie renan.
Ca urmare a sugestiei ambasadorului Marii Britanii la Berlin, lordul D'Abernon, ministrul de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, a propus guvernului englez, în ianuarie 1925, încheierea unui pact de garanţie vest-european.
În februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect oficial al acestui pact.
Tratativele diplomatice dintre Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno, între 5-16 octombrie 1925.
În perioada încheierii tratatelor de la Locarno, statele Micii Înţelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) se asociaseră politicii de securitate promovată de Franţa, şi, în parte, de Marea Britanie, fiind de acord, în principiu, cu politica internaţională dusă de aceste state.
La a şasea conferinţă a Micii Înţelegeri, care a avut loc la Bucureşti, între 9-11 mai 1925, s-au purtat largi discuţii asupra noii situaţii politice care se crease.
S-a ajuns la concluzia că „situaţia internaţională e mai puţin satisfăcătoare ca oricând”, că acţiunea Micii Înţelegeri nu se poate exercita decât în sensul întăririi statutului teritorial actual al Europei şi că în genere trebuie întreprinse demersuri spre a evita „împărţirea Europei în ţări cu hotare garantate şi în ţări cu hotare negarantate”.
În mod concret, nu s-a adoptat însă nicio măsură menită să oprească primejdioasele tratate de la Locarno.
Pactul de la Locarno a stârnit o vie nelinişte în România, care era legată prin obligaţii ferme atât faţă de Cehoslovacia cât şi faţă de Polonia. Diplomaţia română a încercat să sublinieze necesitatea de a se da garanţii de securitate şi celorlalte state.
Tratatele de la Locarno au consemnat reintrarea Germaniei în arena politică internaţională ca mare putere.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Recomandările noastre
