Reluînd o propunere avansată într-un comentariu din Evenimentul zilei, pe 3 aprilie 2014, seara, la Jocuri de putere de pe Realitatea TV, am pledat pasionat pentru introducerea – prin Lege sau prin Constituţie – a limitării mandatelor de preşedinte de consiliu judeţean, primar şi parlamentar la două.

Un argument în favoarea acestei limitări ar fi influenţa ei asupra corupţiei.

Corupţia înspăimîntătoare, corupţia care sleieşte bogăţia naţională şi usucă fibra sufletească a Poporului român, se petrece pe plan local. Preşedinţii de Consilii judeţene şi primarii, indiferent de mărimea localităţii  sînt cei mai mari producători de corupţie din România şi din sud-estul Europei. Cei mai mulţi dintre ei îşi bat joc de bugete,  pentru că şi-au croit, în timp, o reţea mafiotă, alcătuită din şefi ai administraţiei locale. Uriaşul timp  stat în fruntea judeţelor şi primăriilor îi face imuni şi la anchetele DNA. Ştiind că vor rămîne toată viaţa sub puterea baronului local, cei din judeţ sau din localităţi n-au curaj să-i denunţe, iar instituţiile statului de drept ştiu cît le-ar costa asta. Limitarea la două mandate ar aduce în faţa baronului local perspectiva unui timp cînd nu va mai fi atotputernicul judeţului- stat sau chiar al localităţii-stat. Supuşilor lui le-ar da speranţa că va veni o vreme cînd respectivul va fi un nimeni.

Concentrat pe avantajele în lupta împotriva corupţiei, în emisiune n-am avut răgazul să reliefez şi avantajele limitării la două mandate pentru clasa politică românească.

În înverşunarea sa împotriva Sistemului, Corneliu Zelea Codreanu a lansat,  într-un timp, către tineri, chemarea de a nu mai intra în politică.

Mlaştina care e clasa noastră politică – zicea Căpitanul – va fi astfel văduvită de reîmprospătarea adusă de alimentarea cu izvoare din afară.

După 24 de ani de postdecembrism, nu greşim comparînd clasa noastră politică cu o mlaştină. O mlaştină însă care riscă să devină tot mai putredă, tot mai sinucigaşă, pentru că-i lipsesc izvoarele de împrospătare.

Fără să fi fost un Codreanu care să lanseze chemarea de blocare conștientă de către tineri a izvoarelor prin respingerea politicii.

Dimpotrivă, tinerii vor să intre în clasa politică.

Izvoarele sunt blocate însă de politicienii deja constituiți într-o nomenclatură.

În planul partidelor, venirea unor oameni noi e blocată de frăţia mafiotă pe care o reprezintă deja nomeklatura partidului. Aceasta a pus mîna pe posturi de parlamentari, şefi de consilii judeţene, primării şi nu lasă locul altora de decenii. Cei aduşi în partid sau promovaţi sînt, în ultimă instanţă, marionetele nomenklaturii. Victor Ponta şi camarila sa de golănaşi sunt  un exemplu. O dată parveniţi la şefii, Victor Ponta şi ceilalţi golănaşi și-au  întrecut mentorii în materie de duhoare morală.

La nivelul clasei politice, apariţia şi dezvoltarea unor partide noi – un alt izvor de reîmprospătare a mlaştinii – sînt blocate de regulile impuse de partidele deja existente, care au ocupat întreg spațiul scenei politice și vor să mai lase locul și altora.

La Europarlamentare şi-au depus candidaturile partide noi sau înnoite, precum PER (cu o listă cetăţenească întomcită de Radu Moraru), partidul Noua Republică al lui Mihai Neamțu, Partidul Dreptăţii Sociale, al lui Ion Sasu. Pentru aceste partide, alegerile europarlamentare ar fi o şansă de afirmare sau, măcar, de verificare a puterii electorale.

Spre deosebire de partidele parlamentare, aceste partide au fost constrînse să strîngă semnături. BEC a avut grijă să le respingă candiaturile. Regulile impuse de partidele nomeklaturii fac imposibilă apariţia unor partide noi şi, lucru grav, încurajează traseismul ca politică a partidelor tradiţionale.

Atît în planul cadrelor, cît şi în cel al partidelor, România se confruntă cu o blocare primejdioasă a izvoarelor de reîmprospătare a apei stătute din clasa noastră politică.

Limitarea mandatelor ar aduce în chip automat noi oameni la şefia judeţor, în Parlament.

S-ar relansa la locale şi la parlamentare competiţia electorală. Poate că tinerii n-ar mai fi obligaţi să se corupă, în condiţiile în care cursa electorală ar fi o şansă de afirmare.

În planul partidelor s-ar impune o renunţare la listele de semnături pentru candidturi şi, mai ales, la atotputernicia BEC, instituţie a mlaştinii pe care o reprezintă clasa politică deja statornicită.

Sunt conștient că toată această pledoarie pentru reîmprospătarea mlaștinii care e clasa politică nu va fi luată în seamă de clasa politică.

Pentru că ea, clasa politică, are tot interesul să nu se reîmprospăteze.