Vineri, 21 decembrie 2014, intrînd pe şoseaua care străbate comuna Boloteşti, Vrancea, înainte de a face la stînga, pentru a ajunge în Găgeşti Deal, m-au izbit benerele spînzurate între stîlpi, ca pentru o trecere pe sub mai multe arcuri de triumf, dedicate campaniei electorale a lui Victor Ponta: Victor Ponta – preşedinte! şi Victor Ponta – preşedintele care uneşte!

De 24 de ani, de cînd urmăresc ca jurnalist, dar și ca scriitor, alegerile pentru şefia statului, materialul de propagandă al celui învins, uitat în aer liber după proclamarea învingătorului, îmi retrezește melancolia de tip shakespearean faţă de hachiţele puterii. Azi eşti pe cal, mîndru nevoie mare că se uită pietonii la tine cu admiraţie, respect şi chiar cu o oarecare teamă de nechezatul hollywoodian al calului,şi mîine eşti pe jos, chinuindu-te să te ridici din praf, înainte ca foştii camarazi de luptă să nu te trîntească la loc şi foştii adulatori, să nu te scuipe.

Acest scepticism capătă o notă deosebită în cazul ultimilor trei candidaţi PSD la prezidenţiale: Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta.

Crin Antonescu, unul dintre puținii politicieni băștinași cu predispoziţie spre meditaţia asupra lumii, nota undeva că Victor Ponta ajuns la putere e net diferit de Victor Ponta cunoscut de el  pe cînd luptau împreună împotriva Guvernului  Boc.

La vremea acestei observaţii, n-am crezut-o adevărată, punînd-o pe seama unei manevre politice, menite a justifica ruperea USL.

Acum, cînd am putut vedea spectacolul de grandomanie al lui Victor Ponta, îmi dau seama că observaţia lui Crin Antonescu e profundă.

Într-adevăr, o dată ajuns la Putere, orice şef PSD se schimbă în chip spectaculos, sub influenţa covîrşitoare a acestui partid, în care cuvîntul decisiv îl au banii, relaţiile de subordonare, aroganţa, fala.

De aceea, mai mult decît în cazul altor candidaţi, pentru cei puşi de PSD pierderea alegerilor are semnificaţia unei lovituri de destin.

Campaniile liderilor PSD pentru prezidenţiale seamănă uluitor între ele.

La o adică, cea a lui Victor Ponta n-a diferit prea mult de cea a lui Adrian Năstase, excepţie făcînd o mai bună ascundere a nevoii cancerigene de fală protocolară şi a nemaipomenitei păreri bune despre el însuşi.

N-a diferit prea mult nici de cea a Mircea Geoană, excepţie făcînd datul în stambă la televizor.

Ceea ce dat campaniei lui Victor Ponta nota esenţială de PSD-ism absolut s-a dovedit a fi disperarea de a nu pierde.

Disperarea ivită nu atît din jinduirea după funcția de președinte, cît mai ales din spaima cumplită de a nu pierde.

Pentru că în PSD a pierde alegerile prezidențiale înseamnă a pierde totul.

Din experienţa predecesorilor, Victor Ponta ştia că alegerile sînt pentru el nu un examen oarecare, ci o încercare de destin. Cu ceva timp în urmă, într-o sîmbătă după amiaza, rătăcind prin Capitala electorală, m-a făcut să zîmbesc amar gîndul că peste o lună şi ceva, după 16 noiembrie 2014, toţi cei răsfăţaţi pe afişe, pe benere, pe cearşafuri şi corturi, se vor uita la materialul electoral ca la nişte desuuri murdare, de dat la spălat.

M-a dus gîndul imediat la Mircea Geoană din 2009. O coaliţie politico-mediatică unică în postdecembrism, nu numai prin mărime, dar şi prin concubinarea unor tipi pe care-i despărţea totul, cu excepţia urii faţă de Traian Băsescu – Sorin Ovidiu Vântu cu Dan Voiculescu, Mircea Geoană cu Crin Antonescu – se formase pentru ca Mircea Geoană să ajungă la Cotroceni. Părea că nimic nu-i stă în cale lui Mircea Geoană în îndeplinirea visului său de prezidenţializare. Momentul grotesc cu mulţumirile adresate soţiei în calitate de preşedinte de o noapte îşi avea temeiuri solide în realitate. Puţină lume îl credita pe Traian Băsescu. Povestesc mereu, ca pe una dintre secvenţele care mi-au rămas în memorie, acolo unde stă ieșirea lui Nicolae Ceaușescu din Tab:

Cea în care Traian Băsescu, într-un flanel modest, zicea la una dintre puţinele televiziuni care-l transmiteau în direct, celelalte înghesuindu-se să-i facă respiraţie artificială fundului lui Mircea Geoană, Am învins.

Pe celelalte televiziuni, în studiourile lui Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Voiculescu, împodobite sărbătoreşte în cinstea puşcăriilor în care aveau să intre nu peste mult timp cei doi Moguli, lideri de opinie ghiftuiţi, cu cefe de porc crescute din şantaje de presă, se revoltau că Traian Băsescu nu-şi recunoaşte înfrîngerea.

Au trecut alegerile din 2009.

Mircea Geoană a pierdut cursa prezidenţială.

În buna tradiţie PSD-istă a pierdut după aceea totul:

Preşedinţia Partidului, preşedinţia Senatului, ba chiar şi dreptul de a mai candida încă o dată.

Mircea Geoană ştia că aşa se va întîmpla dacă va pierde.

Şi din această conştiinţă s-a născut nota definitorie a campaniei sale electorale:

Disperarea că s-ar putea să piardă.

Şi această disperare l-a dus la pierdere.

Pentru că gîndul lui Totul sau nimic! explică alianţele cu toată lumea, inclusiv cu PNŢD de la vremea respectivă, mersul la Sorin Ovidiu Vântu, socotind c-ar putea afla întrebările de la confruntare.

După primul tur şi pe fondul prestaţiei slabe a candidatului ACL, Klaus Iohannis, Victor Ponta era sigur de victorie. Cine-şi aminteşte emisiunile dezgustător de linguşitoare de la Antena 3, tresare amuzat acum, cînd ştie rezultatul, la credinţa slujbaşilor lui Dan Voiculescu că Victor Ponta e deja preşedinte. Nu numai că nimeni n-avea nici cea mai mică urmă de îndoială că liderul PSD ar putea să piardă, dar mai mult, toţi moderatorii – de la Mihai Gâdea la Alessandra Stoicescu discutau cu Victor Ponta despre amănunte din viaţa de preşedinte. Că acum îl lustruiesc de dimineață pînă seara pe Klaus Iohannis, cel care l-a învins pe Victor Ponta, că pînă la al doilea tur admiratul candidat al PSD, e tras de urechi de cei de la Antena 3, în frunte cu Mihai Gâdea, e ceva mai mult decît condiția de slugă a lui Dan Voiculescu: e condiția de lichea.

E mai mult decît interesant că Victor Ponta n-a ştiut că va pierde decît spre seara zilei de 16 noiembrie 2014. Chiar dacă nu la proporţiile lui 2009, putem vorbi aici, cel puţin la nivelul lui Victor Ponta, de o lovitură de destin înfricoșătoare.

Şi în cazul lui Victor Ponta, eşecul îşi are una dintre cauze în disperarea de a nu pierde alegerile şi, prin asta, totul. Alianţele cu PRM şi PPDD i-au adus un spor de ostilitate din partea electoratului proeuropean, fără a i-l spori pe cel propriu. Reînvierea mortului numit USL se explică tot prin teama de a nu pierde, deși acea 10% diferență față de adversar. Și acest moment s-a dovedit aducător de voturi împotrivă.

 În fine, şi cel mai important, Victor Ponta a blocat votul din străinătate pentru a fi sigur că va cîştiga fără probleme. Ori tocmai asta i-a adus înfrîngerea.

Că Klaus Iohannis nu vrea să negocieze cu nimeni între cele două tururi ştiam şi din surse proprii. A fost pentru mine semnul că Klaus Iohannis nu-şi face o chestiune de viaţă şi de moarte din a cîştiga preşedinţia. Tocmai faptul că aproape nimeni nu-l dădea cîştigător a făcut să cîştige, asigurîndu-i acea detaşare faţă de un lucru rîvnit care te face să-l ai, în timp ce adversarul, înnebunit să pună mîna pe el, îl pierde.

Pierderea celui de-al treilea scrutin prezidențial trebuie să fie pentru PSD un semnal limpede dat de viață:

Dacă partidul vrea să cîștige un scrutin prezidențial în acest secol, trebuie să-l scutească pe candidat de Sindromul Totul sau nimic!

Oricît ar părea de ciudat, acest proces poate începe de pe acum.

Dacă în PSD se purcede la tradiționala răfuială cu perdantul  - de data asta pe numele său Victor Ponta- , următorul candidat, care va fi, desigur, noul șef al partidului, va pierde și el alegerile prezidențiale.

Tot din spaima că va pierde totul.