În 1946–1947, americanii și britanicii știau foarte bine ce se întâmplă aici și, cu toate acestea, au ales să ne lase să cădem, nu din cruzime, ci din calcul, pentru că exista deja o altă bătălie pe care o pregăteau și pentru care România nu conta suficient. Atunci, Occidentul a privit în altă parte, iar cortina a fost trasă peste noi fără ca cineva să încerce cu adevărat să o oprească.

Paradoxul este că acum, America nu mai privește în altă parte. Dimpotrivă, America pare să ne arate prăpastia. Vorbește despre democrație, despre libertatea cuvântului, despre drepturile omului, despre pericolul ideologiilor neomarxiste, care confiscă limbajul și transformă diferența de opinie în crimă morală. Este ca și cum, pentru prima dată după mult timp, cineva din afara continentului ar rosti cu voce tare lucruri pe care mulți europeni le gândesc în șoaptă.

Și totuși, senzația mea nu este una de optimism. Pentru că a vedea prăpastia nu înseamnă automat a avea forța de a te opri. A fi avertizat nu înseamnă a fi salvat.