Pe scurt, Guvernul României a încheiat un acord cu Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind cooperarea în doemniul tehnico-militar. Un acord valabil cinci ani. Dar care poate fi prelungit la expirarea termenului. Aparent avem de-a face cu o înțelegere inofensivă între două state vecine. În realitate, acest acord are bătaie lungă. E clar că România, stat NATO, nu ar avea vreun motiv să încheie un acord de non-combat cu Ucraina, care nu este un stat NATO. Oricum, avem cu Ucraina un tratat de bună vecinătate. Semnat de ambele părți în timpul administrației Emil Constantinescu. Și care, la acea dată, a fost o condiție sine qua non pentru aderarea României a NATO. Eram obigați să avem asemenea tratate cu toate statele vecine. Ce sens are acest nou acord? 

Noul acord are un singur sens. Întrucât Ucraina nu ne poate garanta nicio susținere în cazul fie el și doar ipotetic în care România ar fi atacată de un stat inamic, singura concluzie logică este că în substanța sa acest acord nu ne garantează nouă nimic, în schimb îi garantează Ucrainei susținerea milutară a României în situația în care acest stat ar fi atacat. Cine ar putea ataca Ucraina? Este exclus un atac din partea statelor NATO. Și, prin eliminare, ce mai rămâne? Ghici ciupercă ce-i? Rămâne Rusia. Cu Federația Rusă, Ucraina are un litigiu declanșat din momentul în care Moscova a decis anexarea Crimeei. După ce Crimeea a fost anexată, după ce aceasta a fost puternic miilitarizată, devenind un periculos cap de pod înfipt în Marea Neagră, Federația Rusă a creat două conflicte, mult timp înghețate, în două teritorii separatiste aparțind și ele Ucrainei, Dombas și Luganks. Presiunea internațională a menținut mult timp înghețate aceste două regiuni, în care mocnește un conflict, care poate oricând degenera într-o vâlvătaie. Supusă presiunilor internaționale dirijate de la Washington, Rusia a rezistat. Beneficiind și de un sprijin tacit, dar ferm, mai ales în plan economic, din partea Germaniei și Austriei. Urma ca, în timp, pe calea unor demersuri diplomatice și, în funcție de evoluția raporturilor dintre marile puteri, acest litigiu cu Ucraina să fie soluționat într-un fel sau altul, repet, exclusiv pe cale pașnică. 

În acest fel, putem înțelege mai bine semnificația acordului semnat de Guvernul României. El prevede practic, dacă ne străduim puțin să citim printre rânduri, faptul că, dacă dintr-un motiv sau altul, Ucraina intr într-un confict armat cu Federația Rusă, România îi sare în ajutor și lovește Moscova peste degete. Uluitor!

Și ce să vezi? Zilele trecute, nu Federația Rusă a atacat Ucraina, ci Ucraina a declanșat un atac asupra uneia dintre cele două zone separatiste, aflate cumva sub protecie internațională. Nu a fost un atac care să poată fi pus pe seama vreunui act de provocare uneltit de Moscova. Atacul a fost declanșat printr-o decizie cât se poate de explicită a Guvernului ucrainean. Este rândul Moscovei să riposteze. 

O ripostă a Moscovei, posibilă și probabilă, ar fi putut teoretic activa acordul semnat între Ucraina și România. Numai teoretic însă, atâta timp cât acest acord nu era ratificat așa cum prevede Constituția, de Parlamentul României. Dar iată că a fost ratificat. Și chiar printr-o procedură de urgență. Ce intenționează Guvernul României să facă în aceste condiții, beneficiind de susținerea Parlamentului? Să declare la o adică război Federației Ruse, simultan cu o declarație de același fel, formulată de Guvernul Ucrainei. Este o decizie politică de o gravitate excepțională. 

Acordul cu Ucraina, care în mod cert a fost inițiat în prealabil în culisele Casei Albe și Departamentului de Stat al Statelor Unite, ne plasează la o adică într-un război declarat cu una dintre cele mai puternice puteri militare ale lumii. Cu Federația Rusă. Iar Federația Rusă, cititorii trebuie să afle acest lucru, are la rândul ei un acord militar cu China. Ce facem? Ne batem în aceste condiții cu Rusia și cu China? 

Tratatul NATO la care România a aderat prevede în două articole consecutive că România va fi apărată de alianță dacă este atacată de un stat non-NATO și dacă rezistă suficient de mult pentru ca aliații să poată adopta conform Constituțiilor statelor respective, decizia de a contraataca și de a-și aduce efectiv dispozitivele militare și trupele în contact direct cu statul agresor. Tratatul cu Ucraina ne leagă de mâini și de picioare. În primul rând pentru că nu Federația Rusă a atacat Ucraina, ci Ucraina a decanșat un act agresiv într-o zonă de conflict înghețat, supusă unor acorduri internaționale. Deci nu vom îndeplini prima și cea mai importantă condiție pentru a fi susținuți de statele NATO, chiar dacă sforile acesui acord au osttrase de la Washngton. În al doilea rând, Armata Românie nu este pregătită să reziste suficient timp pentru ca, transformată în teatru de război, să poată beneficia de intervenția armatelor NATO din Uniunea Europeană, mult inferioare forței pe care Federația Rusă o poate desfîșura pe teren. 

Președintele Klaus Iohannis are Guvernul său” și „Parlamentul său”. El este și comandatul suprem al ansambului de instituții începând cu Ministrul Apărării Naționale, are sunt plătite din banii contrbuabililor pentru a asigura suveanitatea statului român. Guvernul său a semnat un acord extrem d e periculos , care poae arunca în aer România. Iar Parlamentul său l-a ratificat în procedură de urgență. În aceste condiții nu ne vine prea greu să afirmăm că întreaga răspundere pentru eventualele consecințe nefaste asupra României îi revine președintelui. O asemenea afirmație însă nu ne mai ajută cu nimic. Răul a fost comis. Totul depinde de acum încolo de decizia Federației Ruse. Suntem efectiv la mâna ui Vladimir Putin.