Povestea drumului unui tânăr român către un loc de muncă în Marea Britanie. Şi a celor care rămân în urma sa, într-un mic oraş de provincie.
La o oră mult prea târzie ca orăşelului să-i mai pese, doi locuitori ies din scara blocului şi se îndreaptă către maşina roşie parcată la doi paşi. Aşază în spate două geamantane gigantice, din acelea cu rotile, bine burduşite. Maşina se lasă puţin, portierele din spate se închid pe rând şi pentru câteva secunde e tăcere. Jumară - Adrian Iulian Chiparcă pe numele reţinut de buletin, de acum fost şofer pe maşina unei fabrici de pufuleţi din Huşi - pleacă la Londra, să-şi caute de muncă, iar prietena lui, Cristina, îl însoţeşte până la aeroport. „Bă, dacă nu-mi răspund ăia la telefon, când ajung acolo?“, asta e una dintre primele griji. „Ăia“ sunt Ionuţ şi ceilalţi plecaţi, despre care se aude că o duc bine: cică lucrează ca şoferi pe maşini mari şi, după ce-şi plătesc toate cheltuielile pentru apartament, rămân cu peste 1.000 de lire sterline în mână fiecare. Cică sunt toţi muncitori şi aşezaţi, nu se întrec cu băutura şi ştiu rostul fiecărui lucru.
Anul trecut, în iarnă, de acolo s-a întors Copilu’, care se ocupă de zugrăvit interioare. Îl mai apucau discuţiile complicate despre lucrări, dar dup-aia o dădea repede în glumă, ca să-l recunoască vechii prieteni, şi cumpăra un rând de băuturi. Copilu’ s-a întors repede la Londra, lucrează tot la interioare şi, din când în când, intră pe internet ca să-i trimită lui Dănuţ - prieten vechi - câte un mail în care-i spune: „Mi-e dor de tine“. Dănuţ râde şi-l trimite dracului, dar mai zice şi el când aminteşte de asta: „Cred că-i este dor de casă şi lui, îţi dai seama...“. Sunt însă lucruri care se spun rar de tot. Cearcănele şi cafeaua de la Focşani
Acum e rândul lui Jumară. Omului care conduce maşina roşie pe un drum european spre Aeroportul Otopeni parcă nu-i vine să creadă: în Huşi n-a mai rămas aproape nimeni dintre ai lui, cunoaşte cel puţin 15 oameni care şi-au luat deja tălpăşiţa, toţi - Londra, Londra, Londra.
În întunericul din spate, Cristina e din cale-afară de tăcută. Vrea să fie ea sigură că n-o să se întâmple nimic rău şi că el o s-o ducă bine acolo şi pe urmă se duce sigur şi ea. În lumina unei cafenele aruncate într-o benzinărie din Focşani se vede ceva mai mult: el are cearcăne adânci şi ea la fel, poate un prim semn al nesomnului pe care o să-l îndure unul fără altul. Jumară mai taie din starea asta cleioasă cu vorbe aruncate în glumă, aşa, de parcă ar fi o noapte ca oricare alta. La Focşani e fix jumătatea drumului până la aeroport.
Drumul greşit spre Bucureşti şi plicul cu bani
Luminile maşinii desprind bucăţi de asfalt şi de câmp, garduri şi cazane industriale, tot mai multe cazane, maşini grele şi ţevi. La Ploieşti rătăcesc drumul, cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Ajung într-o fundătură, iar Jumară râde de şoferul-prieten că n-a văzut panoul pe care scria „Bucureşti“.
S-a luminat bine de tot, iar Jumară se gândeşte ce mare lucru e că el o să fie la Londra, cât şoferul nici n-o să apuce să se întoarcă acasă. Deocamdată e aeroportul, un loc amărât care măsoară momentele despărţirii în bani pentru parcare. Jumară se îndreaptă, sigur pe el, spre uşile cu senzori, apoi înspre coada ce duce la ghi- şeu. Biletul şi paşaportul sunt într-o mână, Cristina se agaţă de cealaltă. Primeşte cu figură încremenită ultimele explicaţii pentru drumul către poarta zborului şi îi îmbrăţişează cu putere pe toţi. Îşi pune plicul cu bani în cel mai ferit buzunar. Se gândeşte că ar fi fost poate mai bine să-l coasă.
Cristina merge până mai încolo, înaintea labirintului ce duce spre primul control de paşapoarte. Se desprind după câteva mângâieri, ea se întoarce plânsă. În câteva secunde, Jumară e deja dincolo, face cu mâna ca un copil abia învăţat cu gestul, zâmbeşte şi se duce spre următorul control. O să dea el un semn când ajunge la Londra. „Acu’ sunt şofer pe o betonieră“
A trecut o vară, un septembrie şi-un octombrie de atunci. Din Londra, Jumară vrea întrebări simple. Cum e pe acolo? Răspunde cu un fel de tristeţe binevoitoare. „Aşa, ca să fac o comparaţie - aici munceşti o săptămână ca să trăieşti o lună, în România munceşti o lună ca să trăieşti o săptămână. Românii care vin prima dată aici declară cum că ar avea propria lor societate, sunt «self employed». În aprilie se închide anul financiar şi statul îşi ia banii“. Cu munca, cum e? „Sunt şofer pe o betonieră. Dacă muncesc toată luna, iau între 1.500 şi 2.000 de lire pe lună. Lucrez cam 10 ore pe zi, în timpul săptămânii şi câte cinci ore sâmbăta“. Unde stă? „La un prieten, cu familia lui. În general, se adună câte 4-5 prieteni într-un apartament. Chiria ajunge cam la 300 de lire“.
Şi englezii? „Nu prea intru în contact cu ei. Unii se poartă normal, alţii - dacă văd că eşti din altă naţie - se poartă mai rece. Am treabă cu ei numai când încarc sau descarc maşina, în general. Sunt oameni şi oameni, ca şi la noi. Unii abia aşteaptă să termine munca, să se bage într-o crâşmă şi să bea. E totuşi diferenţă mare de civilizaţie: aici se respectă legea, am impresia că le e mai multă frică de lege. Multe lucruri nu le fac de frică“. Mâncarea? „Magazine româneşti sunt, dar sunt în centru, restaurante şi din astea. Mai la margine sunt magazinele astea mari: Metro, hipermarketuri. Te duci şi-ţi cumperi tot ce-ţi trebuie“.
„E foarte multă verdeaţă“ Gânduri de întoarcere, ceva? „Eu aş vrea să rămân aici. Acuşi vine şi Cristina (fata a ajuns între timp, pe 12 octombrie, şi s-a angajat într-un hotel, ca mai toate huşencele de la Londra, plecate după pereche - n.r.). Sigur că se poate strica treaba şi pe aici, să nu mai fie de muncă sau altceva. Dacă-i aşa, mă întorc, n-am la ce să stau. Oricum, nu se pune problema să pot să-mi iau casă aici, că n-am cu ce“. Şi, de final, cum sunt românii pe acolo, printre străini? Se ajută între ei? „Pe mine m-au ajutat, dar sunt oameni pe care-i cunoşteam. În general, pot să zic că sunt naţii mult mai unite decât românii...“ Asta spune Jumară despre viaţa lui nou-nouţă. Plus că e foarte multă verdeaţă şi sunt multe parcuri în Londra. Şi că plouă foarte des. "Ca să fac o comparaţie - în Anglia munceşti o săptămână ca să trăieşti o lună, în România munceşti o lună ca să trăieşti o săptămână. " - Adrian Iulian Chiparcă, român din Londra „GAŞCA DE LA BLOC NU MAI E DELOC“ Grupurile contopite şi Domnul „Nu-ştiu-care“ De Crăciun, uneori şi de Paşte, toate locurile de ieşit din Huşi se umplu de lumea veche. Vine Andreea, vine Ionuţ, vin Copilu’ şi Duma, vine şi o legiune întreagă de „bucureşteni“. În câteva zile, după ce scapă de sub „supravegherea“ neamurilor, care-i îngrămădesc la borş şi vin de casă, „londonezii“ iau sub stăpânire barurile mai noi. În toată învălmăşeala, găştile vechi se găsesc aproape intuitiv: „Ai numărul lui cutare?“. Şi cutare e sigur cu un altul, sunat de un amic. Cei care au rămas sunt un fel de gazde, au veşti despre tot ce se mai întâmplă acasă şi vor comparaţii care să le arate că nu e chiar atât de rău nici pe aici, vor să ştie la cât ajunge chiria şi cum e cu transportul pe acolo. Uneori, afectivitatea pe care şi-o arată dincolo de discuţiile astea mecanice e aproape stânjenitoare. O mai maschează cu câte o înjurătură, îşi mai zic că au chelit de tot sau că au burtă.
„Înainte eram aceiaşi oameni peste tot“
Se pare că Jumară n-o să vină de Crăciunul ăsta, poate la următorul. Bogdan n-a mai vorbit cu el pentru că n-are fix pe care să primească apelurile, e o ciudăţenie tehnologică la mijloc. Oricum, crede că, dacă a plecat Jumară şi prietena lui după el, e clar că o s-o rărească bine de tot cu Huşiul. Golul lăsat de Jumară şi de alţii ca el creează un efect ciudat asupra vieţii sociale a oraşului. „Din toate găştile astea unite care erau înainte s-au format tot felul de grupuri contopite din ce-a mai rămas. Nu ştiu, nu mai suntem aşa «definiţi» în grupuri. E o învălmăşeală, nu ştiu cum să zic... Dacă vrei să organizezi un grătar, te trezeşti cu persoane pe care nu le cunoşti, că a venit cu nu-ştiu-care pe care îl cunoaşte de nu-ştiu-unde. Pe când înainte eram aceiaşi oameni tot timpul, peste tot. S-a amestecat toată lumea rămasă, dar nu iese ca înainte, când ne ştiam toţi toate mofturile“, explică Bogdan, care ar vrea şi el să plece, la anul. Ionuţ i-a spus că vrea să lase firma la care munceşte acum pentru una care construieşte toate stadioanele şi ce mai trebuie pentru Olimpiada de la Londra, din 2012. Vor munci mulţi români acolo, pe bani mai mulţi.
Paul are 25 de ani şi e printre ultimii plecaţi: acum câteva săptă mâni şi-a vândut maşina, şi-a semnat demisia de la magazinul de calculatoare la care lucra şi şi-a pus haine într-un geamantan. Nici măcar nu ştia unde va dormi în prima seară. O să muncească la început orice, vrea să facă între timp cursuri de informatică şi să se angajeze ca programator. Zice că se poate obişnui cu orice.
Cei mai tineri tot la străinătate visează, încă de când intră la liceu. Aşa că în Huşi se mai anunţă câteva valuri de plecări. Fără contraargumente sau false oferte. „Lasă că le dă ăsta, am un lapsus... A zis unul că le dă 20.000 de euro dacă se întorc. Eu l-aş întreba: «De fiecare dată când se întorc?»“.
"Din toate găştile astea unite care erau înainte, s-au format tot felul de grupuri contopite din ce-a mai rămas. (...) E o învălmăşeală, nu ştiu cum să zic... " - Bogdan, prieten cu Jumară