Rodica Popescu Bitănescu nu este numai o actriţă de succes, ci şi un dramaturg care, în numai zece ani, a semnat trei piese de teatru jucate de fiecare dată cu casa închisă.

A debutat ca autor de texte dramatice în 2002, cu o comedie, "Cinci femei de tranziţie", a continuat în aceleaşi tonuri vesele, un umor care ne duce cu gândul la Tănase şi la "Cărăbuş", cu "Încă-i bine" iar, recent, a adus pe scenă, într-o manieră comico-romantică, cele două lumi, în piesa "Viaţă de cimitir".

Într-un interviu acordat EVZ, dramaturgul şi actriţa Rodica Popescu Bitănescu vorbeşte deschis despre cum se face teatru în România, despre generaţiile tinere de actori, despre provocări şi piedici într-o profesie care, în afară de talent, impune şi disciplină.

EVZ: Cum este "Viaţa de cimitir"? Rodica Popescu Bitănescu: Chiar dacă titlul este şocant, această piesă, o comedie romantică, este diferită de celelate care îmi aparţin prin aceea că primele două sunt un fel de piese de conversaţie, scrise în clasicul stil de teatru englezesc, iar aici am încercat să abordez cele două tărâmuri, al viilor şi al morţilor, şi de aceea am ajuns pe un teren imaginativ, care îmi dă ocazia să spun foarte multe lucruri. Pentru că între vii şi morţi există aici o interacţiune, iar ei discută despre orice, de la probleme în dragoste, probleme de trădare sau istorice, despre viaţa de dincolo, cum am visa noi sau ce am spera să fie.

Am jucat acest spectacol, a cărui premieră bucureşteană a avut loc pe 4 octombrie, în foarte multe oraşe din ţară şi succesul a fost imens. Nu mi-am imaginat ca dintr-o dată piesa să prindă atât de bine. Oamenii au o dublă curiozitate: o dată vin pentru titlu şi apoi pentru subiect, pentru că lumea este foarte interesată de viaţa de dincolo.

Nimeni nu s-a întors de acolo să povestească, este adevărat, dar piesa am scris-o bazându-mă pe nişte poveşti de viaţă cutremurătoare şi adevărate. Secretul succesului este dat de umor, pentru că aici nu este vorba despre moarte, ci sunt poveşti de dragoste . Dimpotrivă, aceste probleme ale vieţii şi cea mai gravă dintre ele, moartea, sunt tratate prin comedie şi prin iubire, pentru că toată lumea vrea să fie iubită şi toată lumea vrea să iubească.

Cum se mai face teatru în România? Teatrul în România... se face în continuare, dar uneori se face pe dinafară, extrem de exagerat, de gros şi de ţipat şi de nimic pe dinăuntru. Teatrul, dacă nu-l simţi, nu-l faci, pentru că lumea te simte. Am avut nişte profesori foarte mari la facultatea de teatru - Ion Cojar, Mihai Berechet -de la care am furat şi am învăţat meserie.

Dacă nu râzi pe bune, dacă nu plângi pe bune, publicul te simte şi poţi să urli şi să te strâmbi şi să te faci că plângi 1.000 de ani, că nu eşti crezut. Publicul nostru a început să cearnă, tocmai pentru că este această liberate de a face teatru oricum duce la selecţia pieselor adevărate. Regia nu trebuie să se vadă. Ce trebuie să se simtă sunt ideile piesei şi actorii.

Râsul dumneavoastră inconfundabil este cultivat, actoricesc, sau face parte din omul Rodica Popescu Bitănescu? Culmea este că eu nu mi-am cultivat râsul. El vine dinăuntru. Râd din te miri ce, dar atunci când am motive să râd, pentru că râd sincer. Abia acum pot să spun că mă cenzurez, pentru că lumea mă obligă în emisiunile de televiziune să râd, iar mie nu-mi vine să râd şi câte o dată râd ostentativ şi prea tare şi asta mă deranjează, lucrul pe care încerc să îl evit. Poate că de-aia lumea mă iubeşte, pentru că râd.

"Nu am crezut că pot juca şi dramă"

Cum este actriţa de comedie Rodica Popescu Bitănescu în roluri de dramă? De nerecunoscut asta e clar. Îmi amintesc de "O batistă-n Dunăre", a lui D.R. Popescu, regizată de Ion Cojar, unde am interpretat rolul tragic-comic al unei puşcăriaşe. Aici râdeam, aici plângeam. Şi, zic eu, asta e marea artă în profesia de actor - să poţi să plângi şi să râzi. Un alt rol dramatic care mi-a fost drag este cel al Nastenkăi din "Azilul de noapte".

Eram o prostituată beţivă. Plângeam şi eu şi lumea în sală, însă nimeni nu m-a recunoscut. Îmi amintesc că atunci cineva a spus: "Măi, bună e actriţa asta, dar cine e?". A urmat "Noaptea marilor speranţe" în care am fost telefonista singuratică a serilor de Revelion -un rol de un dramatism puternic. Colaborea mea cu regizorul Ion Cojar, care în afară de "Azilul de noapte" şi "O batistă-n Dunăre" , a continuat cu "Aşteptând la Arlechin", de la Teatrul Naţional Bucureşti, a pus în valoare latura mea dramatică.

Ion Cojar m-a crescut, mi-a cultivat calităţile şi defectele, a simţit fiorul dramatic din mine şi am ajuns un actor complet. Nu am crezut în viaţa mea că pot juca şi dramă, dar am o mare bucurie că pot face asta pentru public, care vine în valuri, ceea ce este pentru mine ca un balon de oxigen. Pe mine publicul m-a validat şi pentru asta îl respect.

Cum aţi caracteriza telenovela? Este, cu siguranţă, o altă formă de actorie, unde înveţi meserie. În telenovele se joacă simplu, frumos, fără vulgarităţi şi se învaţă teatru adevărat. Sigur, nu neg că este pentru un actor o modalitate de a câştiga un ban în plus, dar este, de asemea, şi un mod de a te disciplina în meseria de actor care, prin ea însăşi, impune disciplină.

La telenovele, cu atât mai mult, dacă nu eşti disciplinat nu reuşeşti să duci până la capăt toate episoadele. Am jucat în telenovele şi am întâlnit aici nişte actori deosebit de talentaţi. Adela Popescu, de exemplu, este un model de artist tânăr complet, sau Diana Dumitrescu, o actriţă foarte interesantă şi mereu surprinzătoare.

"Nu există ospitalitatea românească"

Ce vă lipseşte? Unul dintre visurile mele neîmplinite este acela de a face operă, pentru că ador opera. În rest, aş dori să nu mai fie atâta mitocănie în jurul meu, pentru că mă deranjează extraordinar de mult tonul de mitocan, generalizat în România. Oamenii nu mai ştiu să-ţi zâmbească şi să-ţi vorbească frumos, aşa cum se întâmplă în alte părţi. Toată lumea vorbeşte urât, grosolan, apăsat pe cuvinte, iar treaba cu ospitalitatea românilor cred că sunt doar vorbe. Poporul român e pe luate şi pe mitocănie, cu excepţii, desigur.

Condiţia actorului în România... Este condiţia românului din România: te zbaţi să câştigi un ban şi în afară de asta te zbaţi ca să te vezi. Şi este foarte greu să te vezi acum când ne luptăm cu nonvaloarea, cu goliciunea. Apare câte una cu cu bustul gol sau cu nu ştiu ce belciug mai jos şi toată lumea este înnebunită şi se uită la ea.

E normal, pentru că şochează. În schimb, o actriţă tânără, talentată, nu poate decât să îşi demonstreze valoarea profesională şi talentul în lupta cu nonvalorile. Şi luptă, desigur, şi pentru bani, pentru că fără ei nu poţi să rezişti în ritmul în care merg lucrurile la noi acum. Meseria de actor este foarte solcitantă şi mă uit că muţi dintre guvernanţi au trecut-o la "şi altă meserie".

Respect orice altă meserie, dar doresc ca şi ei să ne respecte, pentru că aceasta este chiar o meserie foarte specială, care ne consumă foarte mult nervos. E însă ca un microb bun, un virus necesar, iar românii nu pot trăi fără teatru. Indiferent de ce spune lumea, actorul va rămâne, iar teatrul nu o să moară niciodată pentru că toată lumea are nevoie de teatru.

Actorii tineri, impresionanţi

Cum au fost şi cum sunt actorii? În primul rând, această tânăra generaţie de actori mă impresionează foarte mult, pentru că se zbate. Ei se luptă să răzbată şi e trist, pentru că au talent, iar teatrul pare să se facă acum mai mult ca o formă de figuraţie generală cu un singur actor în rol principal. Este păcat că nu sunt folosiţi aşa cum trebuie şi se pierd. Ştiu ce înseamnă să îţi doreşti să joci. Important este ca noi să le dăm să joace, să îi ridicăm, pentru că ei sunt extrem de prompţi.

Referindu-mă la vechea generaţie de actori, am multe amintiri dragi. Din păcate însă am apucat foarte puţin să joc alături de ei. Am fost colegă la Naţional cu Alexandru Giugaru, cu Birlic, Emil Bota sau Eugenia Popovici. Şi am iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, o mare actriţă şi o persoană extraordinară. În plus, am avut şansa de a juca pe scenă alături de unchiul meu, fratele mamei mele, Constantin Bărbulescu, cel care a rămas în istoria teatrului drept cel mai bun interpret al lui Cuza Vodă. Dialogul celor două vieţi

Cea de-a treia piesă a Rodicăi Popescu Bitănescu, "Viaţă de cimitir" este bazată pe o poveste complexă de iubire, care face legatură între cele două vieţi. Un subiect captivant, cu morală şi totodata plin de umor, redat prin dialogurile savuroase dintre vii şi morţi, subiect la finalul căruia spectatorii vor afla care sunt de fapt cei vii. Din distribuţie fac parte Rodica Popescu Bitănescu, Alexandru Hasnas, Radu Solcanu, Ioana Mărcoiu, Iuliana Călinescu, Irina Cărămizaru.