Oricât s-ar strădui unii şi alţii să ne ţină ferm ancoraţi în mocirla naţională, pentru mulţi principalul eveniment al acestei săptămâni nu s-a petrecut la Bucureşti, ci la Washington, şi a fost vorba de învestirea lui Barack Obama ca preşedinte al Statelor Unite.
Calitatea excepţională a momentului nu s-a datorat însă doar argumentelor cunoscute deja, ci faptului că noul preşedinte american este, cum spunea cu entuziasm şi patos scriitorul Gore Vidal, an educated man - adică „un om instruit“.
Victoria lui Barack Obama a fost, printre altele, dar nu în ultimul rând, rezultatul unei revolte a americanilor împotriva suficienţei, semidoctismului politic şi antiintelectualismului patent al Administraţiei Bush. Fostul preşedinte avea convingeri fără a avea cultură şi nu se consulta cu niciun universitar; consilierii săi nu cumpărau cărţi; iar cel care-i scria discursurile a mărturisit că la Casa Albă „era periculos să ai o inteligenţă bătătoare la ochi“. Ori establishmentul american preţuieşte elitele intelectuale, le caută sprijinul, se consultă cu ele şi recrutează consilieri şi chiar oameni politici din rândul lor. „W“ le-a dispreţuit şi a tăiat finanţarea universităţilor, iar Republicanii i-au ţinut hangul promovând bigotismul şi aversiunea faţă de intelectuali. Sub conducerea lor, Statele Unite au ajuns nu numai într-o criză economică generată de filosofia primitivă „greed is good“ („lăcomia este bună“), ci şi într-o criză morală. Dispreţul faţă de spirit, faţă de cultură se pedepseşte însă în America, pentru că americanii ştiu că ţara lor a fost clădită pe o construcţie intelectuală impecabilă realizată de Părinţii Fondatori, care aveau nu numai cultură, ci şi viziune şi dorinţă de acţiune. Aşa se face că Barack Obama a câştigat nu numai voturile afroamericanilor, ale hispanicilor şi ale femeilor, ci şi pe cele ale tinerilor şi, nu în ultimul rând, ale tinerilor universitari, precum şi sprijinul unor intelectuali conservatori, care nu s-ar fi gândit să susţină un Democrat înainte de a fi trăit dezastrul epocii Bush.
Au toate acestea vreo legătură cu ţărişoara noastră? Bineînţeles că au! Există şi în România o foame de substanţă intelectuală; există destui români care simt că ţara este în derivă pentru că este împotmolită în mediocritate. Greaţa de clasa politică s-a născut şi din exasperarea faţă de lipsa ei de cultură şi de viziune asupra binelui naţional.
Înţelegem acum, privind în jur, că în decembrie 1989 România a ratat şansa de a se reinventa pornind de la o filosofie politică nouă. A devenit în schimb o federaţie de feude ale foştilor nomenclaturişti şi a clonelor lor. I-a lipsit acel grup de intelectuali vizionari care au existat în Cehoslovacia grupaţi în jurul Cartei 77 şi în Polonia în jurul KOR, intelectuali care, în urma unei profunde reflecţii filosofice, nu au mai vrut să trăiască în minciună, ci în adevăr.
La noi nici măcar astăzi nu se pune problema de a trăi în adevăr: cu cât ne minte cineva mai frumos, cu atât îl iubim mai mult! Antiintelectualismul domină partidele, chiar dacă nu este mărturisit, iar în parlament nu a răsunat timp de 20 de ani nici măcar un singur discurs memorabil, cu una sau două excepţii. Iar dacă Barack Obama s-a finanţat din cărţile pe care le-a scris el însuşi - ca şi Churchill, de altfel -, nu ştiu cine a citit o carte scrisă de un politician român care să exprime un crez politic propriu şi să facă dovada unei culturi politice necesare.
Să încetăm însă cu întrebările retorice, căci nimic nu se poate schimba la noi în acest moment. Deşi românii nu sunt lipsiţi de inteligenţă, România ca stat este lipsită de inteligenţă. Ne trebuie probabil mai mult de douăzeci de ani pentru a scăpa de incultură - mai ales când ea se manifestă la nivelul puterii.
Recomandările noastre
