Robinson Crusoe a fost una dintre primele cărți serioase pe care am citit-o, în bună măsură noaptea, cu lanterna sub plapumă. Cartea m-a fascinat, am citit-o si recitit-o până ajunsesem să învăț pagini întregi pe de rost. Și acum mai deschid, uneori, cartea la întâmplare și savurez câteva pagini minunate…
Dotat cu un sarcasm și o vocație a disidenței ieșită din comun, Daniel Defoe a fost spion, revoluționar, pamfletar, prozator și negustor. Sursa de inspirație pentru marile aventuri pe care le-a descris a fost chiar propria sa viață.
Viața lui Defoe a fost plină de intrigi. Până la moartea sa, survenită la 24 aprilie 1731, istoria personală a lui Daniel Defoe, autorul uneia dintre cele mai importante și mai influente opere din literatura mondială, a fost plină de ambiții și comploturi politice din cauza cărora a ajuns, inevitabil pentru orice opozant al oricărui regim, la închisoare.
Povestea lui Daniel Defoe începe cândva în anul 1660 (data exactă a nașterii sale nu este cunoscută).
Familia sa era prezbiteriană, prin urmare contrară ideilor Bisericii Catolice. De aceea, tânărul Daniel nu a putut studia la universitățile din Oxford sau Cambridge. A învățat, în schimb, la academia Reverendului Charles Morton, unde a primit o educație foarte liberală pentru acea vreme.
Aici s-a format sarcasmul lui, de pamfletar-disident adevărat, care l-a dus în închisoare, în 1702, din cauza unui text intitulat „Drumul cel mai scurt al disidenților”.
În cele 29 de pagini pe care se întindea satira cu pricina, Defoe i-a batjocorit pe politicieni, imitându-le stilul predicilor pe care le țineau. În mai 1703 a fost condamnat de un judecător care avea reputația de a fi corupt și sadic, să plătească o amendă uriașă și să rămână în închisoare până la plata acelei sume, ceea ce însemna, practic, închisoare pe viață, deoarece nu avea resurse suficiente pentru a achita datoria.
Mai mult, judecătorul i-a mai ordonat să petreacă trei zile la stâlpul infamiei, o pedeapsă umilitoare.
La stâlp, deținuții erau ținta batjocurii oamenilor, care aruncau în ei cu noroi și legume putrede, animale și chiar excremente. În timpul petrecut în celulă înainte ca sentința să fie pusă în aplicare, Defoe așteptând pedeapsa și-a confirmat vocația disidenței curajoase. A scris un poem intitulat „Imn închinat stâlpului infamiei”, unde arăta că justiția este coruptă, după interes și că omul simplu se găsește adesea prins în capcana legii, care îl protejează sau îl pedepsește pentru aceeași faptă în funcție de capriciile epocii.
Poezia a fost distribuită de prietenii săi și, în curând, versurile au început să se răspândească din gură în gură. Efectul a fost surprinzător: odată ajuns la stâlpul infamiei, ca prin minune, Defoe a fost salvat, totuși, de la umilința în public.
Știind toate acestea, mărturisesc că am fost rezervat înainte de a citi ”Vineri sau limburile Pacificului”, romanul de debut al lui Michel Tournier, aparut la noi in 1978. Acesta ”îl rescriere” pe ”Robinson Crusoe”, cel imaginat de Daniel Defoe, într-un fel aparte. Am constatat citind-o, că, de fapt, este o carte minunată.
Reușita reinterpretare a poveștii naufragiatului Robinson Crusoe, în romanul lui Tournier îl prezintă pe Crusoe ”celălalt” ca pe un individ care nu poate trăi în afara ordinii bine definite a societății vremii sale. Un om perfect integrat în sistemul din care face parte, se va trezi aruncat pe insula botezată Speranza, pentru a se confrunta cu un adevărat coșmar, retrăit, cumva și de o bună parte a oamenilor din țările civilizate ale acestui pământ : lumea pe care o știa/știau a încetat brusc să mai existe. Omul obișnuit, ”gentilomul” în declin prevestind apariția ”omului-masă”, omul ”normal”, aruncat în afara lumii sale care e nevoit să reconstruiască cumva societatea.
Devenit ”primul om”, Robinson Crusoe trebuie să reinventeze, practic, Universul, așa cum îl știa el. Se simte afară din istorie, și consideră că tot ceea ce se întamplă în afara insulei sale nu mai contează și nu mai există. Robinson realizează că esențial pentru a redeveni “om”, nu sunt nici mâncarea, nici arma, nici compania celorlalți. Pentru a fi om are nevoie de regulile de altă dată, deci trebuie să reconstruiască societatea cu pedepse și recompense, o dovadă a ființării sociale. Și chiar dacă, singur fiind, totul are un caracter absurd, va scrie chiar o Constituție a Insulei, care reglementează inclusiv locul pentru nevoile umane firești.…
Acest Robinson, al lui Tournier, își îngăduie plăcerea interzisă azi, cea a fumatului, dintr-o pipa olandeză de porțelan. Robinson știe să se bucure de o pipă, iar pe masură ce tutunul se impuținează, fumatul capătă dimensiunea unui act sacru.
Toate pățaniile lui Robinson, citite azi, par a fi un tablou la care asistăm acum, în timp ce spectrul neomarxizării societății ne rânjește, și el, din actualitate.
Martorul - fiindcă e nevoie de un martor al revenirii la lumea veche, va deveni naivul Vineri, care va deveni sclavul lui Robinson, puternicul lui stapân care are o armă ce raspândește foc, știe multe despre lumea din afara insulei – ceea ce pentru Vineri înseamnă povești frumoase – are reguli și pedepse pe care nu le înțelege, dar din teamă și respect le urmeaza sau le suportă. Dupa o perioadă de ascultare și frică, Vineri va începe să nu-și mai asculte stăpânul, să distrugă o bună parte din munca și creațiile acestuia, doar pentru plăcerea idioată de a se distra. Vineri e cel care a anunțat apariția unei lumi care distruge tot ce este vechi, toată ordinea lumii lui Robinson.
Iar Robinson devine stăpânul unei lumi în declin, exponentul unei lumi civilizate, cu reguli ancestrale, pentru Vineri, o lume fără sens.
Vineri este esența unei noi generatii, primitive și sălbatice, puternice, fără alte reguli decât cele instinctuale, gata să distrugă tot ceea ce au lasat predecesorii, pentru a construi altceva, o lume ”liberă” de orice ordine.
Mai, mai, dacă ai fi Tournier, ți-ar veni să așezi în mâinile sălbaticului un telefon mobil…
Între quaker-ul conservator, trăind în amintirea civilizației și salbaticul Vineri, dornic sa râdă, să bea, să fumeze, sa manânce și să se distreze, are loc o ciocnire îngrozitoare, ciocnire care confirmă ceea ce s-a numit mai târziu ”teoria lui Huntington”.
Cartea are un sfârșit, aproape copie al lumii noastre de azi, unde sunt din ce în ce mai mulți ”Vineri” contestatari a tot ce e vechi. Este, pe cât de amuzant, pe atat de tragic, mult diferit de cel al cărții originale.
Michel Tournier a preluat un mit, un personaj pe care îl vedem din ce în ce mai puțin vocal în societățile noastre, ”expiratul” și l-a văzut ca pe un erou postmodern, tragic. Și, în același timp a reușit să transpună o teorie de dimensiuni incalculabile, - cea a dispariției ”lumii vechi” în zodia neomarxismului, mutând acțiunea pe o insula pustie din Pacific…