16 supraviețuitori ai accidentului aviatic ce a avut loc în Anzi, în 1972, au fost nevoiți să-și folosească la maximum instinctul de conservare.
Christian Rugby Football Club nu a rămas în istorie datorită evenimentelor sportive, ci din cauza unei tragedii aviatice. Coșmarul trăit de rugbyștii uruguayeni poate fi descris, pe bună dreptate, folosind legitim adjectivul „șocant”.
„E normal să zburăm atât de jos?”
45 de „celești” s-au îmbarcat la bordul unui avion Fairchild FH-227 cu turbopropulsor, ce aparținea forţelor armate din Uruguay, pentru a merge la Santiago de Chile, acolo unde ar fi trebuit să dispute un meci amical de rugby. Întâlnirea nu a mai avut niciodată loc, pentru că pe 13 octombrie 1972, în timp ce zbura deasupra impunătorilor Anzi, avionul s-a prăbușit, din cauza rafalelor puternice de vânt, pe o creastă muntoasă, la 4.000 de metri. „Este normal să zburăm atât de jos?”, a întrebat un pasager. Nu a primit niciun răspuns, pentru că impactul a tăiat respirația tuturor. Cinci uruguayeni au murit pe loc. Au urmat cele mai lungi minute, timp în care aeronava a luat-o la vale, spulberând tone de zăpadă din calea ei. Alte 12 persoane și-au dat ultima suflare înainte de oprirea avionului. „Când neam revenit, ne întrebam dacă mai trăim. Apoi, am simțit că este frig, foarte frig”, avea să povestească Roberto Canessa , cel care, la acea vreme avea 19 ani, era student la Medicină și, în timpul liber, juca rugby.
Cea mai grea alegere: moartea sau mâncatul prietenilor
Cei rămași în viață și-au adunat ultimele resurse de energie și au început o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Într-una din zile, un avion a survolat zona, dar salvatorii nu i-au observat pe uruguayeni. „La 17 zile după prăbușire am auzit la un radio pe care îl improvizasem că s-a renunțat la căutarea noastră. Am fost distruși și am simțit că nu mai plecăm din acei munți înfiorători”, și-a mai amintit Canessa. Frigul, foamea și rănile suferite au mai provocat decesul altor 11 pesoane. Disperarea supraviețurii i-a împins pe cei rămași în viață la o măsură extremă „Am devenit canibali ca să mai putem trăi. Aveam de ales între a muri sau a ne mânca prietenii care muriseră. A fost dezgustător. Mi-am călcat în picioare demnitatea”, a mai rememorat Canessa.
În disperare de cauză, trei supraviețutiori au luat munții la pas, încercând să dea de o așezare umană. Unu dintre ei nu a rezistat și a murit, dar ceilalți doi au ajuns la o fermă. A doua zi, ceilalți 14 supraviețuitori au fost smulși din „coșmarul alb”, la 72 de zile de la prăbușire. „Am primit șansa la a doua viață, dar nu pot uita ce s-a întâmplat acolo”, a spus Roberto Canessa.