Sâmbătă, 27 mai, Aurora Liiceanu lansează, la Bookfest, „Madlena” (Polirom), o carte despre verile fericite petrecute cândva pe țărmul Mării Negre. Aici și acum însă se destăinuie cititorilor noștri
Evenimentul zilei: Cum a prins viață acest volum? S-a născut, poate, dintr-o nevoie de confesiune?
Aurora Liiceanu: Nu cred că doream să fac confesiuni, ce am scris se datorește strict efectului madlenei, faptului că de la ceva - scriitură/carte, imagine, sunet/muzică etc., în general din zona senzorialității, mai ales - prin mecanisme misterioase ale memoriei involuntare ți se aduc în memorie experiențe deja trăite. O fotografie, o melodie, o miasmă poate aduce după sine un întreg univers bogat în senzații și emoții.
- Ce-a mai rămas, astăzi, în Vama Veche, din lumea blestemelor Stoianei, din lumea ritualurilor magice ale Matrionei?
- Cred că n-a mai rămas nimic, pentru că magia acelui loc nu mai este. Sigur că părinții și copiii lor participau la acele trăiri magice, erau trași în magia locului, a evenimentului, dar astăzi între generații nu mai cred că există acest liant. Cred că depărtarea de natură contează foarte mult. Senzorialitatea este o formă de cunoaștere - la facultate am învățat că este „prima treaptă de cunoaștere” -, iar dacă ea cam dispare ceva din structura personalității se schimbă. Cum să mai simtă - și să asocieze - un copil marea dacă nu mai miroase a alge, când nu mai aude zgomotul valurilor indiferente, pescărușii, mirosul furtunei etc., înlocuite de miros de mici și melodii de manele? Marea este exclusă din experiența mării, ea trece în culisele vieții la mare.
- Povestiți în Madlena multe episoade savuroase, dar ce amintire păstrați cel mai aproape de inimă?
- Desigur, marea, marea ca scenă plină de personaje care erau culorile, sunetele, mirosurile. De aceea, parcă fără nici o legatură, când am citit cartea „The sea, the sea” a lui Iris Murdoch căutam și marea mea. Dar, imagini concrete, așa cum ați spus dvs., ca Grigore cu portocala, mi s-a fixat ca o imagine a duioșiei, a unei expresii a legăturii ombilicale între copil și mamă, era un omagiu atât de sincer adus mamei de un copilaș încă nestricat de lume și convenții. Concretul acelei scene a devenit o amintire a semnificației găsite de mine atunci, neschimbate acum.