Jurnaliștii de la „The Guardian” au ȋntrebat mai mulți muzicieni - vedete din show-biz-ul occidental, care au fost cele mai penibile ipostaze ȋn care s-au aflat pe scenă, de-a lungul timpului.
Indiferent că a fost vorba de căderi de sunet, de asalturi ale spectatorilor neonazişti, de ostilitatea fanilor sau de săli fără public, majoritatea celor intervievaţi au demonstrat că şi muzicienii pot exclama, pe bună dreptate, măcar o dată în viaţă: "Meseria mea e riscul".
Blaine Harrison, Mystery Jets, Club Quattro, Tokyo, 2011 Era la un concert de seară, "pe stomacul gol" şi, înainte de momentul în care publicul cere "bis", cineva de la casa de discuri a adus trupei o sticlă de mezcal, pe care toată lumea o confundă cu tequila, dar care este ceva mult mai tare: sticla aceea nu conţinea un vierme pe fundul sticlei, ci un... scorpion. De aici a început pentru membrii trupei o experienţă oribilă. Pentru că, la acel moment, mezcalul era cea mai bună "chestie" de băut, după nişte înghiţituri mari, cineva a decis să se intre cu sticla pe scenă, iar în timpul evoluţiei, membrii trupei şi-au pasat-o de la unul la altul. "A fost foarte bun acel mezcal", îşi aminteşte Harrison. La un moment dat, artistul a descoperit că nu mai poate sta pe picioare, i s-a făcut rău de la alcool, vedea dublu, iar trupa părea să cânte un alt cântec. A încercat să mimeze că nu s-a întâmplat nimic însă s-a lovit cu capul de microfon şi a fost scos pe braţe de pe scenă. într-un târziu, artistul s-a pomenit în dressing-room şi apoi la baie, unde se pare că a petrecut mult timp întrucât, când s-a trezit, toată lumea deja plecase.
Brian Briggs, Stornoway, Oxford, 2006 Echipa lui Briggs a trecut prin unele emoţii. Trebuia să susţină două trupe de rock care, însă, nu au mai apărut. Aşa că Briggs a avut de acoperit două ore de evoluţie muzicală, pentru.. doi spectatori, dintre care unul era un DJ de la postul local BBC, numit Bearder- unul pe care băieţii încercau de multă vreme să-l aducă la o reprezentaţie de-a lor. Aşa că... au continuat şi s-au dat peste cap ca să îl impresioneze. Cele două ore se anunţau, însă, îngrozitoare. "Fiindcă ne mixam singuri sunetul, nu era niciun fel de atmosferă si a trebuit să punem multe cover-uri", râde Briggs. Până la urmă, a existat un fel de happy-end fiindcă la scurt timp după aceea, Bearder s-a baricadat într-un studio BBC, unde a petrecut o oră întreagă din emisiunea sa de dimineaţă, difuzând înregistrările demo Stornoway. După care, l-au dat afară.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dave Hill, Slade, Scunthorpe Working Men's Club, 1969 Asta era înainte ca băieţii să devină cunoscuţi şi făceau coveruri după Frank Zappa. Cineva să încerce acum să îşi imagineze: lumea era la şuetă, bea şi juca şi biliard în local. Deodată, la momentul când artiştii erau pe la jumătatea primei piese, un tip apare pe scenă şi răcneşte: "Gunoaie!". După care, adresându-se publicului: "Doamnelor şi domnilor, regret nespus toate acestea! Agentul spune că sunt buni, dar eu cred că ei cântă un mare rahat! Unul foarte tare". El a continuat cu strigătele şi le-a zis artiştilor să iasă de pe scenă. "Ciudat este că, mai târziu, pe când eram la cabine, el a venit la noi şi ne-a zis: "Aţi fost de rahat cu interpretarea voastră, cea mai bună trupă pe care am avut-o aici a fost Steve Brett şi The Mavericks". Ori Noddy Holder fusese în acea trupă, şi-a amintit amuzat Hill.
Theresa Wayman, Warpaint, The Bowery Ballroom, New York, 2010
Cea mai proastă apariţie a Theresei a fost atunci când, înaintea unui mega-spectacol, s-a îmbolnăvit de gripă. De-abia dacă s-a putut mişca pe scenă şi abia dacă a "cârâit" ceva acolo. A fost cu adevărat penibil. Nu a vărsat pe scenă, dar a fost pe aproape, a fost cu adevărat îngrozitor pentru artistă. "Desigur, nu poţi explica publicului faptul că nu poţi cânta fiindcă te simţi rău: vor spune toţi că muzicianul respectiv este un personaj plictisitor şi oribil", filozofează Wayman.
Joe Jonas, Jonas Brothers, Sacramento, California, 2006 Trupa cânta la un festival al căpşunelor, cu degustări şi tot restul impus de ocazie. A fost cel mai dificil concert pentru Jonas Brothers. Asta fiindcă aproape că nu erau spectatori şi sonorizarea a căzut pe la jumătatea reprezentaţiei, ceea ce a fost (să recunoaştem) deranjant. Muzicienii nu au fost furioşi şi nici nu au distrus locaţia. Au cerut, în schimb, să jurizeze căpşuna câştigătoare, care a fost... fantastică.
Joe Mount, Metronomy, The Opera House, Bournemouth, 2006 Primul an de turnee poate să-ţi frângă inima (pare să confirme trupa The Opera House) deoarece porneşti la drum visând la turnee live, iar mai apoi te trezeşti conducând prin ţară într-un Nissan Micra şi cântând în locuri unde nu te cunoaşte nimeni. Băieţii din trupă ajungeau pe undeva şi se întrebau: "Doamne, cum putem să umplem locul ăsta?". La spectacolul din Bournemouth au fost prezente patru persoane (dintre care două făceau parte din personalul de la bar, iar două din cercul de prieteni al clapistului Oscar) care erau, oricum, incluse în lista invitaţilor. Penibil, nu?
Tinchy Stryder, Glasgow, 2008 Tinchy nu va putea niciodată să uite concertul de la Glasgow, unde trebuia să cânte în deschiderea lui Kano şi unde, dintr-o eroare, a fost pus să cânte mai devreme. Ca urmare, s-a pomenit în faţa a 20-30 de oameni, în timp ce grosul spectatorilor nici nu intrase. "Ai impresia că evoluezi în faţa nimănui, mai bine cânţi în faţa oglinzii...", zice artistul şi râde. La urma urmei, zicem noi, prin acest incident de spectacol el a brevetat butada: "Mai bine mai devreme, decât niciodată".
Andy Summers, The Police, Oxford, 1978 La un spectacol de la începuturile trupei The Police, desfăşurat într-o sală micuţă, în prezenţa a circa 1.000 de fani, au năvălit deodată circa 30 de skin-heads ("capete rase") dintr-un grup neonazist, care au început să facă gălăgie şi să ţipe "Sieg Heil!". Andy i-a îndreptat spre colegul Sting, care îi chemase pe scenă, iar băieţii au simţit ridicolul acelor momente, forţându-se să cânte până la capăt piesa pe care o începuseră. Sting i-a făcut pe toţi să cânte în cor şi apoi le-a strigat "Căraţi-vă!"- ceea ce până la urmă au şi făcut. O săptămână mai târziu, promoterul trupei, un tip hotărât, a sosit în Oxford cu o gaşcă de mardeiaşi, i-a găsit pe skinheads şi le-a dat "răsplata".
Recomandările noastre
