Acu’ fo douăşunu’ de ani şi jumătate, am ajuns în China din nou. Mai fusesem, de câteva ori, da’ doar pe coastă, prin porturi
Însă, acu’ întâmplarea a făcut să pun picioru', prima oară, la Beijing. Mă rog, Pekin, cum vreţi voi. Că am ajuns „par avion”. Am stat două zile în capitala Chinei, la hotel, înainte s-o iau spre un port de pe lângă Manciuria, cu trenul, la clasa a III-a, unde ne aştepta vaporul. Eram opt inşi, printre care doi reporteri. Eu şi Doru Iordache. Despre asta altădată. Când, la crâşma hotelului i-am cerut chelneriţei să ne aducă „Shanghai Chicken”, că noi cam asta știam din gastronomia chinezească, s-a înfoiat cucoana şi ne-a spus răspicat: „We have here only Beijing chicken”. Am mâncat...
La plesneală
A doua zi, de dimineaţă, ne-a dus un microbuz în „downtown”, că aşa cerusem la recepţie. Ne-a lăsat într-o piaţă mare, cu clădiri d-alea comuniste, cam ca pe la noi, numa’ că oleacă mai mari, spre piramidale. După fo două ore de tocit tălpile pe-acolo, îmi pică fisa. Îi zic lu’ Doru: „Bă, băiatule, noi suntem în piaţa Tiananmen!”. Fix aşa era. Am luat un ciuciunghez cu o ricşă şi hai la o plimbare bicicletizată. Să moară ăla, că avea fo patruj’ de kile încălţat și cu paltonu’ ud pe el. L-am văzut și pe Mao în copârşeu, că era zi de vizită la mumie. Acolo n-am făcut fotografii, că ni s-a spus să nu. Cre’ că şi azi săpam pe o plantaţie de orez, p-acolo pe lângă Tibet, dacă pozam mortu' naţional chinez. Apoi, am luat-o la pas, tot pe unde defilaseră tancurile, spre nord. Am ajuns la un zid roşu, mare rău. Ne-am scărpinat în cap şi am conchis: „Bă, aici, precis e puşcărie”. Era „Oraşul Interzis”. Iacaşa, l-am bifat și p-ăsta, la plesneală. Unde mai pui că, la intrare, era un „împinge tava” cu haleală chinezească. Nu-ş ce am băgat în mine, da’ o oră mai târziu mi s-a întâmplat exact ce nu mi-aş fi dorit fix în spatele „Sălii Armoniei Supreme” din „Forbidden City”.