În dimineața zilei de 24 decembrie în clădirea din Banu Manta a apărut un aparat de radio. Spre amiază, chiar și un televizor. Rolul meu se schimbase întrucîtva.
Acum trebuia să stau la ușa de la intrare cu arma la vedere și să-i legitimez pe toți cei care doreau să intre în clădire și să intre în legătură cu noul comitet de conducere care benchetuia fără oprire la etaj. La un moment dat și-a făcut apariția un domn scund și destul de avansat în etate care mi-a spus că vrea să vorbească cu cineva din noua conducere. I-am raportat căpitanului Ciorobea iar acesta a transmis mai departe mesajul. Domnul respectiv s-a recomandat a fi unul dintre directorii întreprinderii Alimentara din București și i-a înștiințat pe noii stăpîni despre faptul că nu mai depusese încasările la bancă de mai bine de 10 zile. Avea nevoie de o mașină și de un militar armat care să însoțească transportul. Cum eram singurul soldat din clădire am primit ordin să-l însoțesc pe acest domn. Nu a durat nici măcar o jumătate de oră pînă cînd am urcat într-o furgonetă ARO care avea în spate două bănci dispuse în paralel. S-au încărcat cîțiva zeci de saci poștali cu bani de la sediul întreprinderii apoi am plecat spre bancă. Șofer era același ins care fusese și în ziua precedentă, acel om care îmi indicase casa lipită de liceul Neculce. În cabina din față stăteau el și directorul, în carosată eu și mormanul de saci cu bani. Am trăit cu teamă acele momente fiindcă la fiecare cîteva sute de metri parcurse eram opriți de așa-zișii revoluționari pentru control. Încercam să rămîn calm deși mintea mi-o cam luase razna. Imaginam tot felul de ambuscade puse la cale de bande de haimanale care doreau să pună mîna pe bănet. Pînă la urmă am ajuns cu bine iar mașina a fost parcată direct la intrarea în bancă. Nu a durat mai mult de 3 minute pînă a fost golită iar noi am făcut cale întoarsă fără bătrînelul pe care îl servisem.
Mi-am reluat postul de la ușa clădirii pînă seara, cînd doamna doctor Halac i-a cerut căpitanului să mă aducă în interior. Între timp s-a trăit și un moment de panică fiindcă bătrînul colonel de la gărzile patriotice a mînuit stîngaci revolverul, un Carpați sau un TT, și a slobozit un glonț în pardoseală de unde a ricoșat nimeni nu știe unde. Bine că nu a rănit sau, mai rău, nu a ucis pe cineva. Pe timpul nopții mi-am reluat postul de la mezanin. A doua zi, ziua Crăciunului, și-au făcut apariția doi ofițeri, un maior și un căpitan. La vederea mea cîpitanul nou sosit, care părea a avea o funcție importantă, l-a întrebat pe Ciorobea ce este cu mine iar acesta i-a dat raportul cu mîna la chipiu. Mi s-a cerut să predau arma, am fost urcat într-o dubă și dus direct în Piața Palatului, cea care avea să devină mai tîrziu Piața Revoluției. Abia cînd am ajuns acolo am realizat dimensiunea nenorocirii. Erau tancuri aliniate, fum, clădirea Bibliotecii distrusă, urme de gloanțe și trasoare peste tot în jur, grupuri de civili adăpostite în spatele tancurilor și camioanelor militare. Un peisaj greu de descris în cuvinte. Eu am fost pur și simplu lăsat acolo, fără a mă afla la dispoziția vreunui ofițer sau subofițer, fără armă, doar în hainele militare și cu sacul de merinde. M-am apropiat la un moment dat de un ofițer aflat lîngă un tanc, am încercat să-i raportez situația în care mă aflu și am primit în schimb un isteric marș de aici. Peste tot se vorbea despre teroriști și despre focuri încrucișate. Eram în mijlocul unui haos generalizat. Acela a fost momentul în care am trăit cu adevărat sentimentul de teamă. Eram un electron liber în supa primordială. Peste cîteva ceasuri a început să se împrăștie vestea că soții Ceaușescu au fost executați. Momentele acelea au fost marcate de niște schimburi de focuri de o intensitate greu de suportat. Vedeam de unde se trage din piață dar nu vedeam nici care sînt țintele, nici care sînt inamicii. Iar după lăsarea întunericului totul a devenit înspăimîntător. Într-un final, comandantul unui echipaj de tanc m-a ascultat și mi-a spus să stau pe lîngă ei. Eram un tînăr rebel, nu împlinisem încă 20 de ani. Aveam să mai zăbovesc prin acel perimetru încă 4 zile și 4 nopți, chiar dacă din ziua de Sfîntul Ștefan, de pe 27 decembrie, schimburile de focuri aproape că nu au mai existat. Dimineața zilei de 29 decembrie m-a găsit rezemat de gardul fostului restaurant Cina. Era ziua în care împlineam 20 de ani. Eram istovit, înfometat, nedormit și nespălat și nu știam încotro să o apuc. Într-un final am ajuns la trenul care avea să mă ducă la Budești, în Călărași, iar de acolo cu o mașină de armată mai departe, la Hotarele. În dimineața zilei de 30 decembrie, 1989, îi dădeam raportul colonelului Eugen Putinică.
Va urma