Pe vremea comunismului, Revelionul în stradă sau într-un oraș european era ceva de nenceput. Românii petreceau noaptea dintre ai cu rudele și prietenii. Fiecare venea cu ceva de mâncare.
La televizor, de Anul Nou, după discursul lui Nicolae Ceauşescu, televiziunea publică difuza aproape toată noaptea muzică uşoară şi populară, dar şi scenete cu cei mai cunoscuţi actori ai momentului.
Istoricul Stelian Tănase povestește acele vremuri așa cum le-a văzut el: „Ce cozi erau în decemIMGP3205brie pină în 1989! Lumea se mobiliza împreună cu tot familionul. Se făceau din timp planuri minuțioase de campanie. Alimentarele (magazine azi dispărute care vindeau…alimente) nu aveau aproape nimic pe rafturi în afară de conserve – ardei umpluți cu orez sau sleita fasole cu cîrnați. Asta cînd nu găseai decît ghiveci! Ziceai mersi că găseai totuși în raft ceva să duci acasă. Tot atunci se mai aduceau din import așa- zișii creveți vietnamezi. Dacă aveai ceva noroc puteai cumpăra după o așteptare de multe ore copite de porc, numite adidași, pentru piftie. Sau aripioare de pui numite frații Petreuș. Se căuta în draci șampania Zarea pentru miezul nopții. De fapt era un vin spumant plin de chimicale produs de o fabrică din Bucureștii noi.
Pe scurt – să ai ce-ți trebuia pe masă de Crăciun și de Anul nou era o mare aventură. Mai ales spre sfîrșitul anilor 80 cînd nu se găsea mai nimic. Toate produsele erau cartelate. Gospodinele își făceau din timp provizii în debarale – făină, ouă, unt, mălai etc. Nu aveai voie să cumperi cu cartela- însoțită la buletinul de identitate – decît de la un singur magazin. Asta se numea „arondare”. Și luai numai cind se aduce aici ceva. Nu intotdeauna. Cînd te gîndești că războiul se încheiase de 40 de ani, nu iți vine să crezi. Pare ceva SF, propagandă ostilă, anticomunistă, sau un basm pentru copii neascultători. Noile generații nu au văzut în viața lor vitrine complet goale.
În zilele de după Sfintul Nicolae începea zarva și agitația cea mare în tot orașul. Cine avea o Dacia, un Trabant, un Wartburg, un Olcit era vai de capul lui. Pe el cădea măgăreața să făcă nenumărate curse între diferite cartiere unde se zvonise că s-ar fi adus urechi de porc sau copite, pui congelați, cozonaci, portocale. Odiseea asta a durat pînă cînd s-a raționalizat și benzina și trăgeai pe dreapta pînă cînd se topea zăpada. Exista în acei ani o piață paralelă, subterană, destul de înfloritoare. Oameni probau o mare ingeniozitate. Mai avantajați erau cei cu rude la țară. De acolo, de la rude, puteau aduce ce nu se găsea de cumpărat în oraș. Respectivul rrebuia să fie cu băgare de seamă pentru că tăierile de porc erau interzise și se pedepseau cu închisoarea.
IMGP1813Miliția patrula prin sate, pe șosele. Dacă te prindea îți confisca porcul. De regulă plutonierul ducea carnea tovarășului comandant de la care avea ordin să facă rost de carne, așa cum îi ceruse nevasta. Mai ieftin scăpai atunci cînd milițianul era deja aprovizionat și dispus să împartă cu tine, șofer prins cu obiectul delict în portbagaj.
Era o mare diferență între modul de aprovizionare al oamenilor obișnuiți și tovărași, ștabii, secretarii de partid, etc. Nomenklatura centrală și județeană se declara egală cu prostimea dar nu era chiar egală. Unii – cei însemnați cu o stea roșie în frunte – erau ceva mai egali. Poporul muncitor” se afla la putere – oficial trăiam într-un regim de „dictatură a proletariatului”. Tovarășii găseau tot ce le trebuia consoartelor in bucătărie în rețelele de magazine ale Gospodăriei de partid. Copane, pachete de carne de porc, banane, portocale, cafea, ness, brînză, mezeluri, băuturi fine. Pentru că deși se nomenklatura se declara atee, ținea sărbătorile religioase foarte consecvent. Îmi amintesc cozile infernale la portocale, banane sau ness. Se formau imediat. Camionul descărca marfa direct pe trotuar în fața magazinului. Nu o băga înăuntru pentru ca lumea nu ar fi încăput și exista riscul să se spargă vitrinele. Apărea o vînzătoare cu un cîntar, se înființa neapărat și un milițian, plus cițiva agenți în civil. Cozile reprezentau pericol de explozie socială. Erau ca butelia de aragaz. Totul se vindea pe loc, chiar acolo, pe trotuar. Erau niște lădițe din lemn, portocalele erau învelite în hîrtie de șervețel. Trecătorul își întrerupea ce ocupație avea cînd se ducea vestea că s-a adus portocale. De prin vecini, din stații de de tramvai lumea se repezea să își ocupe un loc la rînd. Toti avea plase, sacoșe prin buzunare, în caz că… Dacă aveai noroc să nu fii al o mie-lea cumpărător, după cîteva ceasuri, duceai acasă ceva fff rar, unul din aceste produse – ness, cafea, portocale, banane.
Nu cred că in anii 80 am mîncat babane sau portocale pentru că nu m-am așezat la coadă niciodată. Mi se părea umilitor și o pierdere mare de vreme. Puteam să trăiesc și fără…Aveai voieIMGP2270 să cumperi o cantitate limitată. Să zicem un kil de brînză sau trei banane sau o cutie de ness. Odată am văzut o bătaie zdravănă între niște gospodine la piața Kogălniceanu. Oricum, lumea dacă apuca sa cumpere era fericită să ducă acasă captura ca pe un mare trofeu. Cu cit mai mare coada, cu atît mai mare mîndria! Ne îndobitocisem.
Pentru Revelion, la București multă lumea se strîngea la Pavilionul Expoziției Naționale (Romexpo). Se făceau liste în intreprinderi prin UTC și sindicat. Asta te scăpa de servitutea /isteria cumpărăturilor. Nu mai erai silit să umbli de bezmetic prin oraș ca să te aprovizionezi. Nici să aștepți o zi la coadă ca să îți umpli sifoanele sau să cumperi pîine. Ti se servea cu porția la „revelionul oamenilor muncii” o banană, o portocală, o friptura de porc. Dacă te hotărai să-l petreci totuși acasă, trebuia sa te organizezi. Obiceiurile perioadei erau extrem de interesante. Dacă aveai o familie mai mare organizarea era cam așa. Unul aducea murăturile, altul salata de boeuf, altul cu friptura. Se puneau firește la bătaie relațiile, cumetriile, obligațiile, totul ca în noaptea de Anul nou să treacă cu bine. Un văr la Aprozar, un ginere la Alimentara, un cumnat la un depozit de vinuri valorau aur.
Văd în povestea asta întii incapacitatea regimului de a asigura o aprovizionare normală, (azi se cam vede ce înseamnă asta ), dar și o încercare vădită de umilire. Cineva/ceva deținea aceste mărfuri. Ca să le obții trebuia să faci mari eforturi, să te ploconești, să pierzi vremea. „Tovarășa Ceaușescu” era chiar de părere că ne dădea să mîncăm ca la chiori ! Și primii secretari de județ, siliți totuși de imprejurări să scoată cite ceva pe piață, măcar în decembrie, gîndeau la fel. Era o gîndire de castă, ciocoiască sau cum zicea un amic „de scroafă cocoțată în copac”. Niște desculți ajunși mari ștabi cărora le puțea la nas lumea obișnuită – care nu se livrase partidului în scopul de a se bucura de privilegii. Pe scurt, exista porc de Crăciun, portocale pe masă de Anul nou, ness. Așa își plătea PCR cadrele – cu aceste mici favoruri. Asta părea să le dea dreptul să îi disprețuiască pe acei nefericiți, milioane, siliți să alerge de colo-colo cu plasele la ei, gata să se așeze la coadă dacă „se băga ceva la magazin”. Era afișarea unei pretinse superiorități care trăda și altceva. Tovarășii aveau magaIMGP1629zine speciale, nu aveau o probleme să își procure ce le trebuia pentru Sărbători. Asta marca cu o linie roșie diferența dintre oamenii regimului, privilegiații și toți ceilalți.
Mai exista o categorie intermediară – speculanții, descurcăreți, învîrtiții, cei cu relații, piloșii. Era un fel de piață liberă improvizată. Unii ofereau contraservicii – pasau țigări, casete video, blugi, băuturi. Cafeaua de exemplu era mai rară ca aurul în anii 80. Ce se găsea în magazine nu era cafea adevărată ci un surogat – îi zicea în derîdere nechezol pentru că după ce beai licoarea nechezai. Doctorii ofereau consultații în regim de troc, pe țigări, whisky sau pachete cu carne. Leul nu aveau nicio valoare pentru că nu aveai ce cumpăra cu el. La fel și profesorii, dădeau meditații elevilor cu plata în natură. La asta ajunsese economia românească după peste 40 de ani de pace sub regim comunist. Vorba unui profesor – „Ăstora (comuniștilor) le-a trebuit 40 de ani să risipească ce a adunat burghezia în 20 de ani!” Era o economie de penurie în care consumatorii erau comparați de nomenklaturiști cu o invazie de lăcuste. Poate că devenisem niște lăcuste, mai știi!”, a scris Stelian Tănase pe blogul său.
Sursa foto StelianTănase.ro