De câteva zile n-am mai ieșit din casă, m-am izolat la domiciliu, lucrez de acasă, nu primesc pe nimeni, nu merg la nimeni. Îmi petrec timpul pe internet, la televizor sau răsfoind câte o carte. La câteva ore, când nu mai suport nici laptopul și nici buletinele de știri de la TV, ies pe terasă și privesc în jur. A devenit postul meu de observație de unde urmăresc ce se întâmplă în jur, cum curge viața în stradă, în aceste zile, când se presupune că trebuie să rămânem în casă și să evităm cât se poate de mult deplasările.
Apartamentul în care locuiesc are o terasă destul de mare pe care, în aceste zile, am ajuns să o prețuiesc foarte mult. Plus că locuiesc la un etaj superior, iar acest lucru îmi oferă ocazia să admir orașul de la înălțime. Nu chiar tot orașul, pentru că vederea îmi este obturată, în dreapta și în stânga, de câte un bloc. Mă mulțumesc doar cu o bucată din Șoseaua Mihai Bravu, spațiile comerciale de peste drum, între care o covrigărie, curtea firmei de construcții din spatele acestora, alte blocuri de locuințe și, deasupra tuturor cerul de un albastru infinit, ca să folosesc un șablon.
Sunt lucruri banale cărora, în mod obișnuit, nu le-aș da atenție, dar pe care acum le privesc cu mult mai multă atenție: autoturisme, unele în trafic, altele parcate, trecători, oameni care așteaptă tramvaiul, muncitori în construcții, agenți de pază, camioane cu marfă etc.
btr
Acolo unde, în urmă cu săptămână, era o mulțime pestriță de oameni care treceau încolo și încoace, coborând grăbiți la metrou sau traversând în fugă, pe culoarea roșie a semaforului, ca să prindă tramvaiul în stație, acum este pustiu.
Privesc spre covrigăria de vis-a vis. Într-o zi normală, pe vremea asta, era coadă, mai toți cei aflați în trecere opreau să-și ia o plăcintă, o cafea, o merdenea sau un covrig. Astăzi nu se mai înghesuie nimeni. Două dintre angajate, uniformă albă, cu bonete de plastic care le protejează părul, au ieșit afară, în fața chioșcului. De regulă încep lucrul de pe la ora 3.00 – 4.00, pregătind aluatul, băgând la cuptor plăcintele, covrigii, merdenelele, ca să fie gata pe la 6.00 – 6.30, când apar primii clienți. Astăzi, dat fiind că n-au clienți, au mai mult timp liber...
Observ foarte puține mașini în trafic, partea bună a epidemiei este că mai scăpăm de poluare. Nu-mi aparține ideea, au spus-o alții, dar merge. Cu ceasul în mână pândesc tramvaiele, la cât timp circulă. Cam la 10 – 12 minute, dar sunt aproape goale. Rar urcă sau coboară câte un călător. Intru în casă dezamăgit.
Confirmarea că bătrânii încalcă regulile cel mai des
După câteva ore revin la postul de observație. Nu s-a schimbat mare lucru, mașinile circulă la fel de rar, trecătorii sunt la fel de puțini, iar tramvaiele vin și pleacă din stație tot goale. Cei mai mulți dintre pietoni sunt oameni în vârstă, unii cu sacoșe în mână, alții cu cărucioare dintr-acelea de mers la piață, iar restul, cu mâinile în buzunar. Pur și simplu se plimbă.
E o confirmare a afirmației potrivit căreia bătrânii sunt cei mai îndărătnici și refuză să se conformeze restricțiilor, deși sunt cei mai expuși la boală. La câțiva dintre ei am văzut măști medicinale, ies în evidență de la distanță datorită culorii albastre sau verzi, iar la unul am observat și mănuși de protecție.
O pungă plutește ușor, ușor...
Este ora prânzului. În fața covrigăriei s-au strâns câțiva muncitori din construcții, fumează, beau cafea și ronțăie câte un covrig. Îi recunosc după hainele de lucru, pătate de vopsea albă și după căștile de protecție. Vorbesc tare, fac glume și râd. Îi aud, dar nu înțeleg ce vorbesc, sunt la o distanță prea mare. Nu pare să le pese de de coronavirus sau de carantină.
În parcarea marketului de la parterul blocului de alături, intră un camion cu marfă. Un bărbat cu mască albastră, fâlfâie o sacoșă goală în dreptul șoferului și îi strigă ceva. Probabil întreabă dacă a adus vreunul dintre produsele care se găsesc mai rar: spirt, dezinfectanți, drojdie. După ce primește răspunsul o zbughește în pas înăuntru, în magazin.
Prin fața ochilor îmi trece o pungă de plastic care plutește pe curenții de aer... sunt, totuși, la etajul 8... cum s-o fi ridicat atât de sus? Posibil să fi fost luată de pe vreun balcon. Plutește câteva minute, face volte, se răstoarnă, coboară, iar urcă, mai sus, mai sus, apoi iar coboară, mai face o voltă și dispare după blocul din stânga.
Între timp, omul cu mască albastră a ieșit din magazin cu două sacoșe, ambele pline ochi. Într-una se văd mai multe flacoane albastre, spirt medicinal sau soluție dezinfectantă. În cealaltă, unul sau doup baxuri de hârtie igienică. În vreme ce se îndepărtează, alți trecători, care l-au observat, grăbesc pasul spre intrarea în magazin.
Cerul roșu și un cocoș care te bagă în sperieți
Străzile par că s-au animat, trecătorii s-au mai înmulțit, la fel și mașinile din trafic. Unii vin de la muncă, alții au ieșit la cumpărături sau la plimbare.
Undeva, în stânga, la câteva zeci de metri, este o sală unde se țin cursuri de dans. Înainte când se aprindeau luminile, puteam să zăresc dansatorii, perechi, perechi, cum exersau. Acum luminile sunt stinse și nu se mai vede nimeni. Au anulat lecțiile.
Final în urlet de sirene
Două etaje mai jos, un vecin, ieșit la aer, mă salută cu o bere. Vorbim la telefon: „Ce faci, tot la izolare?” „Tot”, îi răspund. „Eu mi-am făcut provizii, să rezist mai ușor, arată spre bere, dar nu prea mă trage inima de unul singur...” Ridic din umeri. Ce-aș putea să-i zic? Sunt în izolare.
Peste oraș, mă rog, peste bucata mea de stradă, se lasă înserarea, se aprind becurile, trecătorii au dispărut, iar mașinile s-au rărit de tot, aproape nu mai circulă.
În liniștea serii se aud sirene, SMURD, ambulanță, poliție... Parcă înainte nu se auzeau atât de des... sau, poate se auzeau, dar nu era coronavirus și nu le luam în seamă. Părăsesc terasa în zgomot de sirene, lasând în urmă o bucată de șosea dintr-un oraș oprit brusc din ritmul alert, lucru de neimaginat pănă mai ieri.