Pentru a-mi rezolva o problemă de sănătate am apelat, recent, la unul dintre cei mai pricepuți ortopezi despre care umblă vorba că are niște metode inovative care te pun pe picioare (la propriu) în doi timpi și trei mișcări. Și deși se spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, mie mi-a fost dat ca speranțele să mi se îndeplinească în totalitate.
Am văzut acolo, pe lângă șeful de clinică de la Spitalul CF 2, medici dispuși să-ţi vorbească amănunţit despre procedurile chirurgicale la care vei fi supus chiar dacă operațiile nu le lasă timp să respire, care-ți explică pe îndelete riscurile, am văzut tratamente aplicate (doar cu medicamentele spitalului și nu aduse de acasă) numai în prezența unui cadru medical, am văzut cum le sfârâie călcâiele asistentelor alergând de la un pat la altul pentru că nu sunt în număr suficient și nevoile pacienților ologi sunt multe, mai ales pe timpul nopții. Și toate acestea gratis. Fără șpagă adică. Oamenii aceștia nu se uită dacă le dai sau nu. Unii refuză cu încăpățânare să ia ceva cum este cazul doamnei Lili, una dintre asistentele medicale. Nu vreau să spun că nimeni nu primește acolo câte ceva, ci doar că nu condiționează ajutorul de asta. Că ești tratat cu aceeași atenție fie că dai, fie că nu. Însă am mai văzut şi mizeria, ruina clădirii, rugina şi degradarea grupurilor sanitare, o realitate care nu mai depinde de ei și care îi transformă cumva în niște eroi continuând să reziste, deşi incinta în care lucrează dă impresia că e pe punctul să se prăbuşească. M-am uitat cu atenție în crăpăturile pereților din saloane și sunt sigură că puteam recolta de acolo ADN-ul omului preistoric. Și sunt convinsă că oricât de mult ar freca femeia de serviciu cu mopul, nu poate dizloca straturile negre ascunse în dosul caloriferului. Ca să nu mai vorbesc de subsol unde am nimerit din întâmplare și care arată atât de sordid încât ai impresia că s-au suit pe tine toate bacteriile și ciupercile din lumea asta și din cea de apoi. Cred că l-am mai văzut în câteva filme horror cu zombie şi fantome sau prin cărţile lui Stephen King. Și mă întreb de ce oare spitalul acesta care aparține de Transporturi, un minister care nu a fost niciodată sărac, nu poate investi câțiva bănuți într-o amărâtă de lavabilă? Cum de se găsesc mereu bani pentru licitații trucate, pentru plăți bine direcționate, prime nesimțite, afaceri perdante și niciodată, nici măcar odată într-un deceniu, bani pentru doi saci cu mortar şi o banală vopsea. Întrebări retorice, desigur. Cum de se găsesc de furat banii aceia mulţi, dispăruţi în buzunarele diverşilor directori sau miniştri şi nimic pentru a moderniza spitalul acesta. Îmi pare rău pentru medicii de acolo care, în loc să bată Europa, cu traista-n băţ, exportându-şi priceperea şi dăruirea, au înțeles să facă tot ce depinde de ei pentru pacienți, deşi li se dă de înțeles că sănătatea nu are nicio legătură cu transporturile şi că nu se aştepte la prea multe din partea ministerului tutelar. Li se sugerează că aşa merg lucrurile în postcomunismul românesc: trebuie să bagi bani în salariul nesimţit al unui şef de regie, că face parte din familia ta politică sau infracţională, nu însă şi în tâmplăria spitalului. Că e normal ca ministerul să plătească kilometrul de autostradă cu preţul unui spital bine echipat, aşa că de ce l-ar mai moderniza pe cel pe care-l are deja? Și dacă este așa, de ce nu-l dă altcuiva? Pentru că oamenii care lucrează acolo merită tot respectul. Iar o clădire civilizată este o formă de respect pe care le-o datorăm. Lăsând naivităţile deoparte, ştim că aceasta este o tactică a statului de pretutindeni şi de peste tot: să ia ca scut uman instituţiile de educaţie sau de sănătate şi să le folosească pentru a drena fondurile europene sau bugetare în folosul clanului politic din care face parte ministrul. Să nu ne aşteptăm aşadar, să mişte ceva sau dacă o va face, dacă va pune o schelă, va demola vreun zid, să ne aşteptăm să fie cele mai inutile şi mai luxuriante cheltuieli atribuite prietenilor celor care decid.
Recomandările noastre
