Prima mare sărbătoare a anului bisericesc (început pe 1 septembrie) este Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie). Mântuitorul Și-a ales ca Matcă pentru Întrupare cel mai înalt vârf pe care l-a „produs” Umanitatea.
O ființă care, deși supusă ispitelor (ca oricare dintre noi), a rămas fără de Păcat (ca nimeni dintre noi). Pe cruce, Mântuitorul s-a adresat Fecioarei Maria și Evanghelistului Ioan lăsând un testament cutremurător: „Femeie, iată fiul tău!”, și lui: „Iată mama ta!” Prin Ioan, ea devenea astfel mama tuturor oamenilor. În această dublă calitate, de Maică a lui Dumnezeu și a oamenilor, ea se roagă Fiului său ceresc pentru fiecare dintre fiii ei de pe pământ, frații Lui mai mici.
De aceea, rugăciunile Maicii Domnului au o forță extraordinată, capabilă să răstoarne voința lui Hristos. Nicolae Steinhardt scrie câteva rânduri minunate, plângându-i pe cei care nu cred în Maica Domnului. «Păcat de cei care o nesocotesc.
Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: „Ateii nu sunt păcătoși, sunt nenorociți!”. Nu-mi este rușine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind. După cum nu-mi este rușine a mi-o închipui copilărește alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână și cu marama pe braț ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceață și să le șteargă sudoarea frunții și sângele cu marama ei cea sfântă.
Tare trebuie să se simtă siguri pe fariseica lor virtute și tare trebuie să-și facă râs de milă și de îndurare, să se prezinte cu fruntea semeață la porțile raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie credincioasă”. Bravo lor.
Noi, cei de jos, noi, păcătoșii, noi, nesigurii de soarta ce ne așteaptă, noi, temătorii de Judecata de Apoi (și de ispitele și primejdiile ce ne înconjoară pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu neam simți fericiți peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pururea Fecioarei Maria, bucuria tuturor celor necăjiți?»