La sfârșitul perioadei interbelice, când duhul crunt al celui mai înfiorător război care a pecetluit omenirea domnea pe meleagurile românești, marele filosof Constantin Noica scria următoarele: „Într-o lume cum e cea contemporană, unde toate par a ține de o anumită lege a „degradării energiei”, unde toate decad și toate obosesc, faptul feminității e un miracol despre care încă nu se vorbește îndeajuns”.
De-a lungul istoriei învolburate a României, au existat multe nume de femei care și-au înălțat răsunetul eroic până în lacrimile epocii contemporane. Doamne și domnișoare ce au lăsat să triumfe feminitatea, în pofida feminismului, câștigând în acest fel cel mai important război, războiul nevăzut al sufletelor. Sunt femei care au schimbat o lume, care și-au înfipt piciorul în pământul țării, iar urma lor a rămas neștearsă. Călătoria cu cititorul va pleca dintr-o retrospecție care creează liantul perfect între mine și subiectul lucrării de față.
Primăvara anului 2012. Ținutul natal. Copil de 14 ani, mă plimbam pe străduțele pustii ale unui cartier de la marginea frumosului Brașov, când am vazut ceva ce mi-a atras atenția! O casă nemaipomenit de atrăgătoare, micuță, modestă, dar cu un stil arhitectural desăvârșit! Deși de dimensiuni reduse, aducea cu sine un aer imperial. Două coloane străjuiau pridvorul din față, acoperit de un frumos acoperiș deschis în unghi larg. Per ansamblu, căsuța avea iz de antichitate, asemeni unui templu grecesc din Atena. Atmosfera tainică era sporită de amplasarea clădirii, tocmai în fundul grădinii, printre plante și ramuri de copaci bătrâni. Vă întrebați, probabil, de ce îmi stârnise interesul această clădire printre nenumărate clădiri. După o vreme de la întâmplarea cu pricina, preotul din împrejurimi mi-a spus că micuța casă aparține Reginei Maria a României, care obișnuia să se retragă adesea aici și să își găsească liniștea, îmbrăcând frecvent costume populare românești.
O principesă anglicană
A fost primul meu contact cu Regina, cu frumusețea care o mișca și i se înfigea în inimă. Frumoasă, tânără și însetată de viață, o principesă anglicană, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, cea supranumită „bunica Europei” și rudă cu țarul Alexandru al II-lea, dar și cu împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, ajunge în România sfârșitului de secol XIX, printr-o împrejurare deosebit de curioasă. Principele moștenitor al României, Ferdinand, o cere de soție în 1893 pe frumoasa domnișoară care nu împlinise nici 17 ani, la München, și astfel începe povestea copleșitoare a unei noi etape din viața zbuciumată a României, poate cea mai glorioasă etapă. Căsătoria lor a fost, fără nicio îndoială, un avantaj din toate punctele de vedere, Maria fiind înrudită cu principalii suverani ai Europei.
Copilăria
Maria se naște la Eastwell și își petrece copilăria în cea mai mare parte pe meleagurile englezești, atât de scumpe sufletului său.
Fetița Mariei Alexandrovna iubea frumosul cu toată ființa și nimic nu îi era mai drag sufletului decât libertatea. Astfel, darul de a găsi în fiecare lucru „ o frumusețe latentă” a urmărit-o pe Regina Maria toată viața, fiind izvorul ei nesecat de inspirație în proză și în pictură. Timpul petrecut cu cele trei surori ale sale, devenite adevărate tovarășe de joacă, în special cu Ducky, i-au pecetluit ființa. La acea vârstă a descoperirilor, fiecare întâmplare clocotea în sine un farmec bine tâlcuit.
Contactul cu ortodoxia
Învățând să fie din fire bine chibzuită și luptătoare, prințesa Maria nu era obișnuită să piardă. Indiferent de gravitatea situației văzute prin ochi de copil, continua să meargă înainte și să nu renunțe. Unul din episoadele care aveau să o marcheze pe „ Missy”, cum era alintată în familie, a fost vizita în Rusia țaristă, acolo unde mama ei, fiică a țarului Alexandru al IIlea, își avea căminul natal. Momentul deosebit i s-a înrădăcinat în inima așa cum înfigi o săgeată în scoarța bătrână de copac. Maria, micuța protestantă, luase contact pentru prima data cu ortodoxia mamei sale, pe care nu o înțelegea în trăire, dar o învăluia într-o curiozitate plină de mister.
Acasă, în Anglia, Maria era puternic atrasă de colțișoarele locuințelor regale în care Maria Alexandrovna își amenaja de fiecare dată un paraclis ortodox. Icoanele aurite și mirosul de tămâie care tulbura simțurile și cântările corului o făceau să îi zvâcnească sângele în vene.
„Te umplea de un fior neînțeles”, își amintea ea. Într-un astfel de peisaj tainic, prințesa Maria își vedea mama ca pe un nimb rupt de lumea noastră efemeră. Iar Rusia...Rusia ilustra o țară maiestuoasă, un ținut al minunilor, care își releva haina cea mai luminoasă în preajma sărbătorilor.
„Adunări de familie, parade, ospețe, slujbe religioase, acestea sunt amintirile Rusiei în sărbătoare care sclipesc în fața ochilor uimiți ai copilăriei mele, când privesc înapoi”, a scris Regina în cartea sa autobiografică „Povestea vieți”.
Tinerețea. Însetată de viață și de libertate
Tinerețea este acea etapă din existența ființei umane care se înconjoară fără să vrea de nuanțele învolburate ale năzuințelor sufletești. Viața înfățișează nici mai mult, nici mai puțin decât acea „ materie pasivă” pe care o descrie Aristotel și care prinde culoare odată ce „ forma” acționează asupra ei, iar această formă este tinerețea, mica văpaie a existenței.
Oprind relatarea aici, ne propunem să descriem primul contact al principesei moștenitoare cu țara ei adoptivă, a cărei localizare pe hartă îi era nedeslușită. „ Țara de la Răsărit”, așa i-a descris-o principele Ferdinand. Și iată cum ea, tânăra englezoaică frumoasă, crescută ireproșabil în simțul cinstei, al datoriei și al acelui bine cunoscut „ fair play” britanic, se găsește de timpuriu în poziție de soție, mamă și moștenitoare a tronului țării de la Răsărit. Puțin dezorientată, idealistă din fire, principesa Maria simte din plin dorul de Anglia natală.
Căsătoria
Pentru a înțelege pe deplin destinul Reginei, trebuie ilustrat ușor și portretul lui Ferdinand, a cărui tinerețe a fost puternic marcată de regele Carol I, așa zisul „der Onkel”. Acesta era un prinț frumos și liniștit, învăluit într-o brumă de sfială. Aflat în oblăduirea unchiului său german, din linia Hohenzollernilor, Ferdinand a suferit mult, învățând că datoria este mai presus de toate și orice altceva. În această situație l-a întâlnit principesa Maria după căsătoria de la Sigmaringen și a intrat odată cu el sub protecția acerbă a lui Carol I, care își dorea ca țara lui, România, să aibă o familie regală stimabilă și credincioasă poporului său. A impus o exagerată izolare a tânărului cuplu, care era menit să vadă doar de datoriile statului și să ofere țării copii regali. Dar cu toate acestea, Maria nu a putut să se conformeze pe deplin noului regim. Însetată de viață și de libertate, cu un simț artistic înnăscut, principesa ardea în sine și dorea cu orice preț să își cunoască noua țară. La început, izolată în palatul de la Cotroceni, tânăra anglicană era supusă unei nemărginite sfâșieri sufletești dominate de alura plicticoasă și nostalgică a vieții regale.
Înfruntarea lui Carol I
Feminitatea Mariei a pus în perplexitate multe rânduri de oameni, inclusiv pe cei mai apropiați români de la Curtea Regală. A fost singura care l-a înfruntat în manieră diplomatică de nenumărate ori pe regele Carol I. Felul ei spartan de a fi a avut darul de a-i copleși pe cei din jurul său, inclusiv pe Ferdinand. Așa se face că atunci când mergeau la plimbare și îi prindea furtuna, Maria nu dorea să se dea jos de pe cal în timp ce Ferdinand prefera atmosfera liniștită a trăsurii. Dar asta însemna că jocul nu este jucat până la sfârșit, contrazicând pe deplin maniera în care Maria fusese crescută, să fie de neînvins! Tocmai această manieră îl copleșea pe Carol I, care nu știa cum să reacționeze la întâlnirea cu energia covârșitoare dată de avântul tineresc al acestei principese.
„Călăria m-a învățat să iubesc glia românească”
Cu toții am auzit de frumosul ținut turistic al Sinaiei, dar puțini știm legătura autentică a acestuia cu familia regală. Sinaia era patima bătrânului rege Carol și primul lăcaș de evadare al Mariei. Echitația a ajutat-o să se simtă descătușată și i-a dat puterea de a trăi liber: „ Călăria m-a învățat să iubesc glia românească. Puteam să învăț a pricepe mai întâi cu ochii și apoi cu sufletul.” Și în acest punct comun, la intersecția a două diagonale, se află si bătrânul rege, plimbându-se pe potecile bine știute ale codrilor de munte, întâmpinând adesea o prințesă bălaie suită pe un murg focos, în bătaia vântului.
Legenda spune că regele Carol I nu putea refuza nimic vijelioasei nepoate. Pe lângă statutul ei de romantică, artistă, tânără năzuitoare spre frumos, principesa Maria era și mamă. A dat scumpei sale țări șase copii:Carol al II-lea, Elisabeta, Nicolae, Mărioara ( Mignon), Ileana și Mircea. I-a iubit pe toți cu patimă și s-a dedicat creșterii lor fără șovăire.
Suferința a apropiat-o cu adevărat de inima românilor
În 1913, în cadrul războaielor balcaniice, România declară război Bulgariei. Acest eveniment a însemnat prima intrare a Reginei Maria în contact direct cu România vie, cu inima ei ce bate atât în bucurie, cât și în suferință. Sărăcia, moartea, holera și durerea brăzdată pe chipul soldaților români nu a rămas indiferentă principesei moștenitoare care a reușit să obțină o învoială de la unchiul Carol I și să întemeieze un spital de campanie în lagărul de holerici Zimnicea. Întâlnirea cu acest loc însângerat a determinat-o pe Maria să nu mai fie cea de până atunci. Viața ei s-a schimbat în întregime! O dorință nețărmuită de a ajuta și de a se jertfi puse stăpânire pe sufletul ei fraged încă. Suferința a apropiato cu adevărat de inima românilor, legândo de țara adoptivă prin „ lanțuri de oțel”.
Această dragoste s-a desăvârșit odată cu Primul Razboi Mondial din 1914-1918. România intră în război după puțin timp de la moartea bătrânului rege, iar noua regină alături de Ferdinand consideră că a venit momentul ca țara lor să lupte pentru împlinirea idealului tuturor românilor. Unirea.
Tifosul, boala care a bântuit Moldova
Au urmat clipe de grea încercare, vecine cu deznădejdea, clipe întunecate în care nimic nu mai răzbea întunericul greu aruncat peste omenire. Iar în aceste clipe...Regina Maria, „mama tuturor răniților”, își începe lupta pentru viitorul României. Cere ajutor marilor suverani ai Europei cu care era înrudită, înființează un spital în Palatul Victoria, îngrijește răniții, ajunge prin tranșee, pe câmpul de luptă. Nimic nu o învinge. Nici măcar tifosul exantematic, boala care a bântuit Moldova odată cu retragerea la Iași, nu o atinge. Toți soldații voiau să îi sărute mâna și sa primească o floare de la frumoasa lor regină cu inimă de mamă. Regina venea acasă cu rochia plină de păduchi și se arunca în cadă îmbrăcată. Totuși, nicio molimă n-a afectat-o! Dumnezeu veghea asupra ei, iar misiunea trebuia îndeplinită.
În aceste momente de grea încercare, Regina Maria a fost zguduită de felul românilor de a privi moartea, total diferit de ceea ce văzuse ea în Anglia. Acolo, pe front, a observat cum soldații aflați la un pas de moarte cereau o iconiță sau o cruce și primeau împăcați ceea ce urma să se întâmple. Acest episod a răsunat adânc în corzile inimii ei, simțind pentru prima oară chemarea spre ortodoxia mamei. Astfel, mai târziu, în 1926, de Bunavestire, Regina Maria se spovedește și trece la ortodoxie. Totodată, credința neclintită că Antanta va învinge a urmărit-o până la final, când marele vis a prins contur! „Nu îmi voi lăsa țara pentru nimic în lume! Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă”.
Acesta a fost țelul tinerei luptătoare! La data de 1 decembrie 1918, după încheierea înfricoșătorului război, se săvârșește Unirea tuturor românilor în cel mai frumos regat, România Mare! În sfârșit, după lungul șir de încercări, România era ea însăși un răsărit de soare sub semnul deplin al unității, iar Regina Maria proclamată „Împărăteasa tuturor românilor”!