Cel mai recent roman, "Demonii vântului", i-a adus Danielei Zeca-Buzura, directorul postului TVR Cultural, vânzări de top la Târgul Gaudeamus.

"Pentru unii, cultura este ca o doctorie amară sau un supliment alimentar. În niciun caz un "aliment de bază", spune Daniela Zeca-Buzura o dată intrată în rolul "reginei-soldat" - un personaj inventat, în glumă, într-o conversaţie, dar care ar putea face vogă în măsura în care descrie "ipostaze ale identităţii sale diurne": aceea de director în cadrul Televiziunii Române sau pe cea de profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti.

"Evit de obicei să mixez registrele, mai clar, nu îmi place să vorbesc despre mine autoarea şi despre mine managerul TVR Cultural în acelaşi context. Sunt lucruri foarte diferite", spune Daniela Zeca, redevenită scriitoarea "surâzătoare şi calină ca o pisică a lui Baudelaire".

Autoarea bestseller-ului "Istoria romanţată a unui safari", vândut într-un singur an în trei tiraje succesive, revine cu un nou roman, "Demonii vântului" (Polirom), care are deja în palmares un loc trei în topul de vânzări al editurii la recent încheiatului Târg de Carte Gaudeamus de la Bucureşti.

Iubiri, trădări, o mistică anume a pietrelor preţioase şi o parabolă a unui sfârşit de ciclu istoric, explică, pentru EVZ, Daniela Zeca, evocând amintirile din cele cinci călătorii de documentare în Tunis. EVZ: Locul trei în topul de vânzări Gaudeamus dar, practic, cel mai bine vândut autor român de ficţiune. Cât de comercială este, deci, o intrigă în lumea arabă pentru România? Oricum, spuneaţi că exotismul este doar un pretext… Daniela Zeca-Buzura: Scriu cărţi ca să învăţ despre mine lucruri pe care nu le ştiam sau lucruri pe care nu îmi place, de obicei, să le recunosc, aşa că habar nu am cât de "comercială" poate fi, în fapt, o intrigă arabă într-un roman. În plus, nici nu mă interesează chestiunea, doar în mod secundar, fiindcă n-am scris un roman "popular", care să se vândă şi apoi să fie uitat a doua zi. Dacă vă gândiţi la detalii şi schimbaţi rolul cu mine, veţi recunoaşte, cred, că "pretextul" arab al cărţilor e în egală măsură o frână şi un acroşeu. Această tentaţie extremă de a scrie despre lumea islamică, venind din România, putea să îmi rămână în gât şi să mă înec cu ea, precum cu mărul otrăvit, v-aţi gândit?

Sper, totuşi, faptul că "Istoria romanţată..." s-a vândut în trei tiraje succesive în decurs de numai un an, iar primul tiraj din "Demonii vântului" e aproape epuizat după cincizeci de zile de la apariţie sunt probe că am trecut încercarea, deşi argumentele cantitative nu înseamnă prea mare lucru în ordinea literaturii.

Mă întrebaţi de ce am spus "pretextul arab" şi nu tema arabă, vorbind despre romanele mele. Răspunsul e simplu: aş fi putut să nu spun "pretextul" dacă aş fi trăit, să zicem, zece ani în Magreb şi cam tot atâţia în Emiratele Arabe, dar altfel? Cu toate acestea, cred cu tărie că am înţeles din lumea arabă detaliile relevante, secretele şi esenţele, mai mult chiar decât un rezident obişnuit, care ar fi stat în acele locuri mult timp. Am un singur argument forte pentru convingerea mea, şi anume că m-am îndrăgostit peste limită de această lume, iar când am părăsit, tematic vorbind, Africa de Nord a lui Mehria pentru a mă îndrepta spre Dubaiul lui Saiyed am făcut-o în primul rând pentru nostalgia nemărturisită după deşert, după patosul aspru şi neînţeles al iubirilor musulmane.

Dincolo însă de această ardoare a întâlnirii cu Sahara ori cu lumina după-amiezelor din Sidi Bou Said sunt călătorii şi poveşti, dar mai ales sunt căutări febrile, care au durat nişte ani. În Tunis, de pildă, am făcut cinci voiaje lungi în trei ani, am locuit într-o familie de musulmani sunniţi, iar matroana casei a străbătut cu mine şi cu băiatul ei mezin, de 17 ani, 3.200 de kilometri pe coasta de nord, la graniţa cu Algeria, dormind în fiecare noapte în altă pustietate în care abia dacă vedeam o moschee, o benzinărie, câteva oi şi zeci de femei ascunse sub văl, grăbite şi mute, mergând în cârduri, ca păsările.

Povestea acestei cărţi? Aţi publicat, anul trecut, după nouă ani de pauză, "Istoria romanţată...". Apoi, în 2010, "Demonii vântului"... Am mai spus-o: în 2007, am plecat la un simpozion internaţional despre reality show, ca ziarist de televiziune şi profesor la Universitatea din Bucureşti şi am ajuns pe neaşteptate în familia unui latifundiar şi fabricant de uleiuri, dar ăsta era semnul că venise momentul să mă întorc la scris.

Totdeauna, înainte de o carte am "semne" care îmi spun dacă va fi o scriitură cu destin sau nu. Apoi încep să-mi aud paginile în minte şi le aud astfel, din ce în ce mai limpede, pe măsură ce mă abandonez cu totul în râvna documentării. Repet şi susţin că nu cred în proza de pură inspiraţie, oricât de romantică ar fi ideea, de aceea Africa mea sau Oraşul de aur din "Demonii vântului" sunt depistabile, geografice, exacte şi fictive totodată.

Pe scurt, când spun povestea, mă simt şi pe mine în ea, respirând şi încercând să ţin pasul. Multă lume m-a întrebat şi după "Istoria romanţată...", şi după "Demonii vântului" dacă legendele care s-au creat repede în urma celor două romane mă sperie ori mă încântă. În 2009, vorbeau prin TVR că voi pleca în Magreb cu un arab bogat (Mehria din carte) şi mulţi au fost dezamăgiţi că nu s-a întâmplat nimic.

Acum, în 2010, s-a spus că un bijutier persan, un maestru al diamantelor (care a venit şi în librărie la lansarea cărţii), mi-ar fi luat minţile, dar iarăşi nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit şi nici nu am apărut prin birouri cu o diademă de nestemate...

Am avut mult noroc: natura mea foarte senzitivă mă ţine departe de clişee atunci când scriu despre un spaţiu necunoscut. Apoi, la asta se adaugă "stofa" de ziarist exersat. Ce vreau să spun: înainte să mă confrunt cu un loc, ştiu totul despre el, iar ajunsă acolo, instrumentarul jurnalistic mă ajută să mă orientez altfel decât un vizitator comun. Restul e proză. Spuneţi că povestea pe care aţi scris-o este, de fapt, o poveste despre putere. V-aţi autodefinit drept "regina-soldat", ca răspuns la o serie de observaţii ale altora, cum ar fi felul în care vă conduceţi postul de televiziune sau "aerul asexuat" despre care studenţii dvs spun că v-ar fi scut. Unde se opreşte, până la urmă, "vânătoarea între sexe", mimetismul sau schimburile de rol? Vânătoarea dintre sexe nu se opreşte niciodată, dar e întotdeauna mocnită. Nu e o luptă de suprafaţă şi de aceea o mascăm sub tot felul de ipocrizii sociale. Cât despre regina asta soldat (o sintagmă pe care am lansat-o aşa, într-o conversaţie cu Vlad Mixich), e stăpâna fără regat. Ea nu e decât o ipostază a identităţii mele diurne, cuprinse între 9 - 19, când mă aflu la Televiziunea Română sau la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. E o ipostază temperată, atentă şi supravegheată, care încearcă să fie eficientă şi de aceea nu izbuteşte de multe ori să mai fie şi frendly, aşa cum zic tot studenţii mei.

Abia la închiderea prime-time-ului (ca să rămânem în termeni de zapping), adică după ora 22.00, când îmi trăiesc puţinele ore de libertate absolută, care sunt ale literaturii, acolo da, începe balul! Consider că sunt o persoană incomodă pentru unii tocmai din pricina acestor escaladări repetate de dispoziţie şi de imagine. Nu e deloc la îndemână să ai de a face cu mine. Sunt ba profa, ba directoarea, ba autoarea şi asta, ultima, încheind seria, e surâzătoare şi calină ca o pisică a lui Baudelaire...

Sincer, ecuaţia puterii aşa cum o înţelegem în termenii comuni, nu are nimic de a face cu niciuna dintre aceste oglinzi, care ţin de disponibilitatea interioară şi de ceea ce învăţăm, cu greu, fiecare despre noi înşine. "Există adevărate drame la nivel intim ale ieşirii din nivelul de putere" - spuneaţi, cândva, într-un context legat într-o oarecare măsură şi de munca dvs de manager al postului de televiziune TVR Cultural. Pentru dvs schimbarea ar fi o drama? Sugeraţi că aţi fi tentată de un rol politic... Care sunt, de fapt, perspectivele? Fără nicio emfază, cred că mi-am văzut de fiecare dată de treabă în profesia mea, de aceea nu am prea multe temeri. În plus, mi-am şi domesticit fricile: de atâţia ani încoace aud, zi de zi, cu multă mâhnire, că se va desfiinţa TVR Cultural, încât am îmblânzit în mine coşmarul. Sper însă ca el să nu se transforme în realitate.

Povestea pietrelor preţioase? Povestea pietrelor preţioase? Credeţi-mă, ea e de fiecare dată alta, în funcţie de purtătorul nestematei şi de refracţia luminii. În al doilea rând, e o poveste sofisticată şi lungă, nici nu mai are loc aici şi, mai mult decât atât, am spus-o deja de câteva ori la televizor. Răspunsul e acelaşi: cred cu tărie în vibraţia subtilă a gemelor şi am povestit pe larg asta, ultima oară, preţ de 50 de minute, în dialog cu Horia Roman Patapievici. Vă rezerv această surpriză pentru ediţia din 16 decembrie a talk show-lui "Înapoi la argument", de la 21.30!

Aţi început cu poezie, dar lirismul s-a sublimat, spuneaţi. Poate fi descris acest proces? În ce condiţii simţiţi că ar putea fi reversibil?E o întrebare ce mi se adresează adesea, fiindcă şi criticii, şi ziariştii sunt de părere că am să mă întorc cândva la poezia cu care am debutat. Eu sunt aproape sigură că nu şi iată de ce: în clipa în care nu am mai fost mulţumită de cum îmi aud vocea scriind versuri, poezia mea s-a retras, ca într-o mişcare de reflux, în fibra narativă şi a creat acest stil al meu care mă distinge, scriitura "vizuală" şi "olfactivă" cum s-au exprimat exegeţii, referindu-se la romane. Acum nici nu mai pot şi nici nu mai vreau să despart apele. Ce aveţi să vă reproşaţi din felul în care "se vede" TVR Cultural? Deşi nimeni nu-i contestă importanţa, există critici. De la ideea de dinamică, la critici privind viziunea, selecţia, vizibilitatea, promovarea... Evit de obicei să mixez registrele, mai clar, nu îmi place să vorbesc despre mine autoarea şi despre mine managerul TVR Cultural în acelaşi context, pentru că sunt lucruri foarte diferite. Pe scurt: sunt de părere că orice manager lucid îşi reproşează câte ceva atunci când se uită peste umăr, dar nu pentru paradă de luciditate ori de discernământ mi-aţi pus întrebarea asta.

Contestări vor exista totdeauna, e logic, fiindcă ratarea începe, cred, de la a mulţumi pe toată lumea, însă reproşul pe care mi-l fac vi-l explic rămânând între limitele naraţiunii: am încercat să construiesc o poveste, o viziune despre un canal tematic de nişă, iar pe traseul acestei robinsonade deloc simple alţii ar fi fost bine să creadă în povestea mea, să o preia şi să o facă mai vizibilă, mai rezonantă. Nu dau vina pe nimeni şi nici nu vreau să mă disculp. Doar încerc să rescriu povestea în fiecare zi pentru că, probabil, cu cât va fi mai convingătoare cu atât ceilalţi, care funcţionează în acelaşi lanţ trofic cu mine, vor pune umărul să facem lucrurile mai bune.

CARTE DE VIZITĂ

"Sub caşmirul închipuirilor şeicului Mo, "Demonii vântului" e un roman despre beţia puterii şi despre jocul şi primejdiile propriilor iluzii, indiferent că e vorba de nestemate, de petrol sau de politică", declară Daniela Zeca.

Daniela Zeca Buzura este, din 2003, diectorul postului TVR Cultural. În calitate de realizator al Televiziunii Române, Daniela Zeca Buzura a semnat peste 200 de emisiuni de autor precum "Cafeneaua artelor", "Librăria pe roţi" sau "Ceva de citit".

Seria tematică "Faţă în faţă cu autorul" (o antologie a literaturii române contemporane în 100 de ediţii, transmise din 1997 până în 1999) a fost distinsă cu un premiu special al Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul Naţional de Televiziune acordat de Uniunea Scriitorilor şi Fundaţia Scrisul Românesc.

La sfârşitul anului 2006, Danielei Zeca i-a fost acordată distincţia "Personalitatea europeană a anului pentru România" - secţiunea televiziune - acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană.

Daniela Zeca Buzura, care a debutat ca scriitor în 1994, cu volumul de poezii "Orfeea", a mai publicat până în prezent şapte volume, printre care "Îngeri pe carosabil" (ed. Coresi - proză, 2000), "Melonul domnului comisar" (ed. Curtea Veche - critică literară, 2005) sau "Istoria romanţată a unui safari" (ed. Polirom, 2009), carte care a primit, anul trecut, Premiul Revistei Convorbiri literare.